Între liniște și haos
E liniște, liniște, liniște. Ascult atent pentru un moment, să răpesc orice ecou al urletelor unor dureri sfâșiate, dar nu se aude nici măcar vreun vacarm sufocat în depărtare. E dimineață și simt mângâierea dulce a soarelui ce pătrunde tiptil în cameră.
Simți? De undeva din cutia toracică, inima se zbate spasmatic ca și cum ar vrea să evadeze din această celulă prea mică pentru ea. Tremură. Îmi spune ceva, dar nu pot s-o percep. În schimb, dau s-o mângâi, s-o alint, să știe că nu e singură în această luptă, dar… mă opresc. Vezi? În juru-i, hainele s-au înecat în propriul vin al inimii mele, acum uscat, iar vinovatele acestui fapt nu sunt altele decât brațele mele.
