„De mică am fost perfecționistă. Mereu îmi făceam temele. Îmi amintesc că în clasa întâi am uitat să îmi fac o temă la româna și m-a certat învățătoarea atât de rău încât îmi înghițeam lacrimile. Dacă băteam cu un deget pe masă, apoi trebuia să bat cu toate. Aveam ticuri nervoase. Dintotdeauna mi-a plăcut să învăț și să aflu lucruri noi, mereu am fost prietenoasă și extrovertită. Asta până când am început să fiu hărțuită de colegi prin clasele primare pentru felul în care arătam. Eu până atunci nu avusesem nicio problemă cu fizicul meu. Dar când am început să aud glume pe seama înălțimii mele, pe seama modului în care sunt eu construită, am început să mă gândesc „de ce râd de mine? Trebuie să arăt altfel?”. La școală părea că nu bag glumele lor în seamă, dar acasă plângeam și mă gândeam la ce zic. Rămăsesem cu ceva, chiar dacă timpul mă făcuse să mai trec peste. În tot acest timp, perfecționismul și stresul cauzat de școală persistau. Apoi s-a întâmplat ceva în cadrul familiei, am pierdut pe cineva drag. Apoi pe altcineva. Și modul meu de a jeli a fost să mă izolez. Stăteam în cameră singură, cu jaluzelele jos, nu voiam, nu reușeam, nu puteam. În vara aceea am zis să merg în niște tabere. În prima am fost hărțuită încă o data pentru felul în care arătam, și încă o dată și încă o dată și toate s-au adunat până când aveam o stare permanentă de vomă, nu am reușit să adorm în tabăra aceea și am plecat acasă. În a doua tabăra, din nou, nu reușeam să adorm și aveam atacuri de panica. La sfârșitul verii am mers la un psiholog. M-a ajutat foarte mult cu stima de sine. Cu pasi mici. Mi-a spus să mă îmbrac cu ceva ce nu am mai purtat până acum, să îmi port parul altfel, și terapia făcută cu el m-a ajutat foarte mult. Din nefericire nu ne-am potrivit din alte aspecte, dar îi sunt recunoscătoare că m-a ajutat să-mi dezvolt încrederea în sine. Apoi m-am îmbolnăvit somatic. Și niciun doctor nu știa ce am, de ce mă doare burta. Am fost la alt psiholog cu care nu m-am potrivit. Asta e, nu toți psihologii sunt făcuți pentru tine. Plângeam zile încontinuu, fără încetare, fără să pot adormi. În tot timpul asta, din clasele primare și până acum, părinții mei mi-au fost alături și m-au ajutat. Ei au stat cu mine când nu puteam să adorm, când am plâns zile în șir și când mă durea burta din cauza plânsului, dar și a bolii somatice. Este foarte important să ai pe cineva lângă tine. După ce mi-a fost diagnosticată boala, am avut un șoc, nici nu știu de ce. Și am mai avut un atac de anxietate. Dar după ce m-am vindecat, m-am liniștit. De atunci am mai avut atacuri de panică, în deplasare, de la stres sau fară vreun motiv pe care să-l pot identifica, și acum mai am. Mi-am dat seama că le pot controla eu, din capul meu, după atâția ani. Eu le zic gândurilor mele să plece sau să stea. Eu îmi spun în oglinda că sunt frumoasă și nu vorbesc niciodată urat cu mine sau despre mine. Eu știu ce să fac să mă calmez, fie că înseamnă să stau cu mama, fie că înseamnă să mă uit la un episod din Friends, fie că înseamnă să plâng până mă eliberez. Și uneori nu merg metodele astea și e ok. E ok să nu te simți ok uneori. Nimeni nu e singur și tine minte că tu iți controlezi gândurile.”
Am găsit asta în Notes, din data de 10 octombrie 2020. Era pentru ceva despre mental health a ceva club unde eram. Nu a fost postata.
De atunci și până acum, lucrurile s-au schimbat. Nu sunt de acord complet cu mine cea de acum 2 ani. Nu poți să îți controlezi toate gândurile. Nu poți să controlezi dacă iți vine în cap o imagine cum calci cu mașină un cățel sau mama ta aluneca pe jos și își sparge capul. Cel puțin eu nu pot. Încerc. Încerc să le ignor și „să le privesc că pe niște nori care trec pe cer” sau cum se zice. Dar e greu și dificil și greu și obositor și extenuant să simți că ești în afara controlului popriului corp și propriei minți. Să simți că tot ce ai muncit până atunci a fost în zadar și te-ai întors de unde ai plecat. Tot bat cu toate degetele pe banca. Tot plâng în reprize. Tot mă simt că nu aparțin și că sunt un outsider în propria lume, propria clasă, propriul corp, propria casă.
Și nu sunt de acord nici că nu m-am potrivit cu primul psiholog „din nefericire”. Chiar a fost de căcat. Era homofob si mi-a zis niște chestii foarte disturbing. M-a ajutat pe de-o parte, dar pe alta m-a rănit.
Dar sunt și de acord cu mine de acum 2 ani că e ok să nu fii ok câteodată. Nu trebuie să fii fericit în fiecare zi că să simți că trăiești. Poți să exiști doar. Și sunt de acord că susținerea și ajutorul sunt foarte importante. Oricât de greu ar fi, caută ajutor oriunde poți atunci când nu mai poți tu. O rudă, un profesor, un prieten, un coleg, un psiholog, un medic. Nu înseamnă că ești slab sau că nu încerci destul. Dacă cineva cu piciorul rupt merge la Urgențe, nu îl trimit înapoi acasă să își lege el piciorul cu scotch.
Poate ar trebui să caut iar ajutor.
