E liniște, liniște, liniște. Ascult atent pentru un moment, să răpesc orice ecou al urletelor unor dureri sfâșiate, dar nu se aude nici măcar vreun vacarm sufocat în depărtare. E dimineață și simt mângâierea dulce a soarelui ce pătrunde tiptil în cameră.
Simți? De undeva din cutia toracică, inima se zbate spasmatic ca și cum ar vrea să evadeze din această celulă prea mică pentru ea. Tremură. Îmi spune ceva, dar nu pot s-o percep. În schimb, dau s-o mângâi, s-o alint, să știe că nu e singură în această luptă, dar… mă opresc. Vezi? În juru-i, hainele s-au înecat în propriul vin al inimii mele, acum uscat, iar vinovatele acestui fapt nu sunt altele decât brațele mele. Privește-le. Mă duc cu gândul la pasajele subterane de la gară, cele invadate de graffiti, doar că acestea nu reprezintă manifeste stradale, ci urletele gândurilor în diverse nuanțe ale roșului aprins. Dacă privești atent, vezi scrijelite adânc, cu minuțiozitate, cuvintele ce îmi răsunau sălbatic în minte și uite că acum s-au încarnat. Ură. Singurătate. Haos. Vinovăție. Suferință. Auzi? De nicăieri, înfundat, abia sesizabil, se aude o șoaptă a unui gând care vrea să ne lămurească. Acum îmi amintesc…
În fiecare seară, când patul mă cheamă în îmbrățișarea lui caldă, mă cuprinde un fior, nu din teama de a nu mă mai trezi, ci tocmai din cauza celor ce urmează. Tortura amețitoare începe din momentul în care pun capul pe perna moale pe care o iubesc dimineața, întrucât din neant cu o viteză insesizabilă, mă cuprind cele mai pătrunzătoare gânduri. Loviturile lor provin din ascunse ale sufletului meu; de la iubiri neîmpărtășite sau greșeli fatale până la visuri puse la conservare. Mă simt ca un cadavru viu, rănit și legat de creanga unui copac asemeni unei omizi, fiind înconjurată de o haită de lupi flămânzi, gata în orice clipă să își înșface colții în trupul meu firav și să se desfete cu aroma durerilor mele. Sunt o pradă neputincioasă în fața lor.
Aseară a fost altfel însă… Uite, au rămas în jur vaporii tristeților de seara trecută într-un amalgam de sticle de alcool. Simțind frânghia că se slăbește și sentimentele descompunerii sub acidul fierbinte al lupilor, am chemat-o pe Catrina la un pahar de vin. Un pahar s-a făcut două, din două, trei, până când și vinul s-a schimbat în gin, apoi în vodkă. Vorbele banale au devenit rugăminți, rugămințile, certuri, certurile, compătimiri și tânguiri. Cioburi.
- Draga mea, de când am ajuns, mă uit după ființa visătoare și vioaie pe care am urmărit-o atâția ani. Unde-i? Unde a dispărut licărul din ochi la văzul oricui îi apărea în cale? Unde-i acel zâmbet cald căruia nu îi putea rezista nimeni? Unde-i râsul jucăuș ca de copil ce reușea să umple o încăpere de buna dispoziție? Ce s-a schimbat? De ce ai lăsat ca totul să se degradeze în tine, în jurul tău, la tot ce ai iubit și la tot ce te bucura?
- A plecat acum câțiva ani, fără vreun avertisment, fără un ultim zâmbet, fără „la revedere”. S-a dus și nu s-a mai întors nicicând. spun asta fără să o privesc, nu de rușinea pagubei, ci pentru că și mie îmi pare rău că m-am pierdut. Dar crede-mă, nu sunt nefericită, decât atunci când mă gândesc la asta.
- E întuneric și plângi în fiecare seară, plângi surd ca nimeni să nu te audă, nici măcar frica de pierzanie, care stă și te pândește la capătul patului, așteptând s-o iei în brațe, s-o accepți și s-o iubești, pentru că atât mai ai. Asculți o piesă pe fundal, o asculți la maxim ca să acopere haosul ce-l resimți. Vrei să scapi de suflet, de durere, de întuneric, de frică, de gânduri, de lume. Vrei să mă însoțești într-un loc pe care nu o cunoști, dar despre care speri că va fi mai primitor și îngăduitor cu tine, însă gândește-te bine la cei pe care îi lași în urmă. Tristețea pe care tu o resimți acum din fiece motive o vor resimți ei la plecarea ta. Spune-mi, vrei s-o ia pe același drum anevoios pe care tu te afli acum? Vrei să îi știi pierduți în acest labirint al gândurilor, al sentimentelor sufocante, al lacrimilor fierbinți și al sângelui proaspăt?
Am început să plâng gândindu-mă că i-aș putea târî și pe alții în mocirla tristeții și să îi ademenesc în acest joc toxic cu moartea pe care îl duc de-atâta timp.
- Aș vrea să știu încotro mă îndrept… Sunt departe de ce sunt, dar și mai departe de ceea ce vreau să fiu. Aș vrea să îi cruț pe cei apropiați de povara existenței mele, știind cât de liniștiți ar fi fără episoadele vinovăției în care mă scufund, în care mă degradez în propria durere și în care te chem pe tine.
- Uită-te în jurul tău și privește-ți în ochi familia, prietenii, cunoștințele. Uită-te atent! Și gândește-te… Înainte de a-ți dori să îi protejezi de tine, cea rătăcită în groapa deznădejdii, te întreb: vede cineva că ești pierdut și te sufoci cu propria suferință? Dar mai bine, vrei să fii salvat sau tânjești după această tortură doar ca să mai simți că trăiești? Spune-o și spune-ți-o răspicat. Răspunde-ți sincer: vrei să trăiești sau să mori?
Tăcere. Lacrimi. Cedare. Plâns. Liniște. Liniște. Liniște.
Ascult atent pentru un moment, să răpesc orice ecou al urletelor unor dureri sfâșiate, dar nu se aude nici măcar vreun vacarm sufocat în depărtare. E dimineață și simt mângâierea dulce a soarelui ce pătrunde tiptil în cameră.
Deschid ochii și mă reped să îmi curăț de sânge cuvintele scrijelite pe brațe, să îmi îmbrățișez rănile și să îi promit corpului meu că nu am să-l mai rănesc fizic doar pentru a compensa durerea sufletească ce o resimt. Îmi schimb tricoul cu sânge uscat și șoptesc mai mult pentru a-mi da crezare: „Vreau să iau durerea și s-o transform în frumos. Vreau să zâmbesc până mă dor obrajii, vreau să râd până mă doare abdomenul, vreau ca toate lacrimile ce le voi mai vărsa să fie de emoție și de fericire. Vreau să mă bucur de soare la răsărit și la apus, de zilele ploioase, de încântarea naturii în diversele etape ale metamorfozei, de dans, de muzică, de teatru, de artă. Vreau armonie, vreau să iubesc și să mă iubesc și, mai ales, vreau să trăiesc!”
Ah, dacă te-am pierdut în șirul ideilor mele, nu pot decât să îți urez bun venit în haită!
