Am răspuns că da…
deși nu părea, căci paloarea îmi contura faciesul uscat, de la baza căruia rar își făcea avânt în exterior câte un zâmbet. Zici că eram un caju deshidratat trântit într-o coajă de nucă de cocos; cam atât de nefiresc ședeam în cabinetul terapeutului, pe fotoliul prea mare pentru mine, dar totodată prea mic pentru a-mi sedisface nevoile clinofile ce mă duceau mereu acolo unde îmi placea să fiu, în propriul somn.
Era iarnă atunci când focul din mine a crescut și s-a răspândit într-un sfârșit prin tot corpul, după luni în care, inconștient, m-am folosit de foale pentru a-l porni.
Tot atunci am realizat că, dacă n-aveam să accept măcar vreun extinctor din partea celor care voiau să mi-l ofere, aveam să ard până ce părți din mintea mea aveau să se incinereze, dar la acest foc îmi încălzeam, totodată, tristețile, așa că, la început tot ce am făcut a fost să zac nemișcat, să refuz extinctorul. Prin fiecare oră pe care o petreceam la birou, în ciuda durerii de spate, în ciuda foamei, în ciuda setei, prin fiecare oară când mă autoflagelam atunci când lucrurile nu-mi ieșeau, prin fiecare nevoie de odihnă și îngrijire subminată, mai adăugam câte un strop de benzină în focul pe care îl creasem în mine.
© 2024 Asociația Mental Health for Romania (MHR, nr. 184088)
