Era iarnă atunci când focul din mine a crescut și s-a răspândit într-un sfârșit prin tot corpul, după luni în care, inconștient, m-am folosit de foale pentru a-l porni.
Tot atunci am realizat că, dacă n-aveam să accept măcar vreun extinctor din partea celor care voiau să mi-l ofere, aveam să ard până ce părți din mintea mea aveau să se incinereze, dar la acest foc îmi încălzeam, totodată, tristețile, așa că, la început tot ce am făcut a fost să zac nemișcat, să refuz extinctorul. Prin fiecare oră pe care o petreceam la birou, în ciuda durerii de spate, în ciuda foamei, în ciuda setei, prin fiecare oară când mă autoflagelam atunci când lucrurile nu-mi ieșeau, prin fiecare nevoie de odihnă și îngrijire subminată, mai adăugam câte un strop de benzină în focul pe care îl creasem în mine. Cu toate că uram senzația de sânge vuind în urechi, sufocarea, nădușeala, presiunea de deasupra cefei, transpirațiile abundente și combustiile spontane, nu puteam spune stop, chiar dacă pe drumul pe care o apucasem erau o grămadă de semne de stop. Asta mă făcuse să mă gândesc la bunicul și la problema lui cu băutura. Nu te poți opri din a-ți face rău pentru că în acest rău există un bine latent, un bine pe care nu știi cum să-l produci altfel decât să-l extragi din rău. Așa că am continuat o perioadă în acest fel: focul dansând prin corpul meu ca pe un fitil și dușurile reci de două ori pe zi, îmbrăcămintea de plajă, ventilatorul de pe birou în timp ce scriam, studiam, învățam, repetam fiind adaptările mele la noul stil de existență.
Cele mai lungi perioade în care reușeam să înăbuș focul – sau cel puțin să obțin senzația de foc înăbușit – erau cele pe care le petreceam afară, îmbrăcat subțire, în zăpadă, inspirând adânc aerul rece, atât de adânc încât simțeam frigul amorțitor răspândindu-se prin tot trupul împânzit de fierbințeală. Se spune că atunci când ceva e în neregulă în corpul tău, acesta îți va da semne, îți va spune „Uite, băi nătăfleață, nu mai funcționez normal, fă ceva”. Dar partea din creierul meu care era responsabilă cu înțelegerea acestor mesaje se făcea că nu aude și lăsa trupul să bată la ușă zi și noapte, până aveam să-i răspund. Și atunci când trupul a văzut că nu poate fi ascultat de mine, s-a umplut de atâta presiune încât a explodat, iar atunci când a explodat, a trimis mesaje nu mie, dar celor din jurul meu. Și primul care venise cu răspuns la misivă era Otto. Era sâmbăta în care aveam de gând să nu lucrez decât după-masă, așa că am fost de-acord să ne vedem și să ne uităm la un film Pixar. Mama, plecată în Italia pentru a sta cu tata, care avea mare nevoie de ea, spunea dânsa, Că muncește până târziu și n-are cine să-i facă de mâncare, mă lăsase singur în primul etaj al casei, unde locuiam noi, cu bunicii care mă îngrijeau stând la parter, unde locuiau ei. Țineam caloriferele deschise doar pe o pătrime, pentru că n-aveam nevoie de mai multă căldură din exterior, din moment ce aveam cu toptanul în interior. În living, când simțeam vreun puseu de flăcări țâșnindu-mi pe urechi, împrăștiindu-se în tot corpul și dându-mi glandele sudoripare peste cap, mă așezam pe marmura rece și stăteam cu obrazul lipit până când incendiul se termina și reveneam la normal.
Primul lucru pe care l-a simțit Otto când a intrat în cameră a fost temperatura scăzută: și-a dus instantaneu încrucișat palmele la bicepși și a început să-i frece. Purta un pulover croșetat și pantaloni reiați din catifea. Era pe punctul de a zice ceva când l-am întrerupt și i-am dat explicația înainte de întrebarea lui:
– Mi-e extrem de cald. Avem pături și ceai pentru tine, am adăugat și l-am condus spre dormitorul mamei, care avea un pat de două persoane și care era mult mai moale decât al meu.
În timp ce eu îi agățam parka în cuier, el alegea un film de pe Disney Plus.
– Vrei să ne uităm la Wall-E? m-a întrebat el, cursorul șezând în expectativă pe dreptunghiul cu animația unui robot ruginit.
Întors în cameră, am dat din cap a aprobare și i-am înmânat cana în care am turnat ceaiul pe care bunica îl fierse cu 10 minute înainte să vină el. Ca să te liniștească, mi-a spus bunica, în timp ce eu am resimțit rușinea ce a venit cu conștientizarea faptului că mesajul trimis de explozie a ajuns și la ea. E tei.
Momentan mi-era bine. Maioul negru pe care-l purtam și pantalonii scurți, alături de camera ușor încălzită, mai degrabă răcoroasă decât călduroasă, reușeau să țină cărbunii mocniți. Aveam în poală o sticlă cu apă din frigider, de pe care se scurgeau picături de condens și în jurul căreia mi-erau încleștate mâinile.
Am parcurs 10 minute din film când Otto, punându-și ceaiul pe cealaltă noptieră, apăsând tasta enter pentru a pune filmul pe pauză, ridicându-se în șezut și sprijinindu-se de capul tapițat al patului, cu gâtul întors spre mine și privirea săgetându-mă, m-a făcut să-mi resimt trupul scăldat din nou în rușine, pentru că știam ce urmează. Avea să-mi spună că focul ăsta de mine, focul neglijării și al epuizării, dacă nu încercam să-l sting, va începe să stingă el părți din mine.
– Trebuie să-ți spun ceva ce am amânat prea multă vreme, mi-a spus el cu ochii ficși. Te distrugi. Și ți-o faci cu propria mână. Îți faci rău chiar sub ochii mei și eu nu pot să privesc asta. Ai nevoie de ajutor. Situația a scăpat de sub control. Pare că încheie pentru moment, zgâindu-se la ținuta mea de plajă și la mână încleștată pe sticla rece de apă, dar, când sunt gata să spun ceva, cuvintele îi se desprind din nou de pe buze: De asta ai nevoie. De ce nu te reîntorci la terapie?
Îmi cobor privirea spre poală, îmi împreunez cele două degete mari, ca și cum aș croșeta ceva, și-i răspund cu o voce scăzută, serioasă:
– Nu am timp de asta acum. Vrând să mă întrerupă, mi-am ridicat mâinile în aer, palmele deschise înspre el, în chip de Așteaptă. Dar o s-o fac. Chipul i se calmează, doar pentru a fi străbătut din nou dezamăgire, la răspunsul meu: Dar la vară, atunci când am să am destul timp și pentru problema asta. Am prea multe pe cap acum.
Suflă aer pe nări în timp ce-și închide ochii și-și lasă capul pe spate. Cât timp îmi răspunde, rămâne în aceeași poziție.
– Deci mai bine îți pierzi capul, dar rămân lucrurile pe cap, nu-i așa?
Un început de hohot de râs îmi scapă de pe buze.
– Otto, îl numesc eu ca să-mi readuc seriozitatea în voce. Trebuie să-mi termin treburile. Romanul nu se scrie singur. Temele nu se fac singure. Nici învățatul nu se va fa isprăvi de unul singur. Școala e chiar după colț. Mai am atât de puțin timp să scriu. Școala mi-a furat atât de multe din zilele în care aș fi putut scrie, încât acum trebuie să recuperez ce-am pierdut.
În timp ce rostesc cuvânt după cuvânt, mă folosesc de gestica mâinilor ca să-mi întăresc mesajul.
Ochii lui brusc deschiși, capul întors înspre mine, sprâncenele plate, exasperare în ton:
– Dar mai sunt două săptămâni până la școală! Abia a început vacanța. Și tu nici măcar nu ai o vacanță.
– Exact, pentru că nu am timp de o vacanță, zic și mă apropii puțin de el.
Ne uităm unul la altul, până când el revine în poziția lui anterioară. E de parcă nu poate spune cuvintele acestea privindu-mă.
– În modul ăsta nu mai vei funcționa mult.
– Până acum a mers, de ce să nu meargă mai departe? protestez eu. Adică…da, sunt o grămadă de obstacole care vin pe parcurs, dar e ceva… normal, îi se întâmplă oricui. Tot ce trebuie să fac e să trec peste ele și să merg mai departe. Odată ce termin de scris, pot să mă ocup de mine. Promit. La vară.
Îi ating antebrațul, iar privirea lui cade într-acolo. Ne holbăm amândoi la mâna mea încleștată în jurul mâinii lui, iar glasul lui se aude din nou, de data asta mult mai tăcut.
– Nu îi se întâmplă oricui să spună în fiecare zi că vrea să moară pentru că lucrurile nu-i ies și pentru că asta i demonstrează că nu-i bun de nimic. Fața lui se strâmbă, parcă de durere. Și, gândește-te măcar puțin, faci asta, Syllabus? Treci peste obstacole? Sau le lași să se adune, să se adune într-un maldăr atât de mare, încât nu mai poți să treci peste ele?
Simt fiecare cuvânt al lui ca o săgeată îndreptată spre mine. O iei personal, îmi spun. O iei personal. Respiră.
– Faptul că sunt aici în momentul ăsta înseamnă că am trecut peste obstacole. Faptul că sunt viu.
– Ești viu doar pentru că ai închis ochii, se zorește el să spună. De îndată ce-i deschizi, mormanul de obstacole și probleme e acolo. Și se prăbușește. Face o pauză, uitându-se la mine profund, ceea ce îmi face urechile să ardă, după care spune: Te rog. Te rog, cere ajutor.
– Nu pentru asta ne vedem sâmbăta, Otto, arăt eu cu mâna înspre ecran. Nu pentru a discuta despre mine.
– Dar e o urgență. Ai atins punctul cel mai de jos.
– Dacă n-aș scrie, mi-aș face mult mai rău. Mă țin ocupat pentru că am nevoie să fiu ocupat. Am nevoie să nu mă gândesc la ce mi se întâmplă.
– Și dacă ai face și terapie pe lângă toate astea, care ar fi problema?
– Aș pierde o grămadă de timp.
– Timpul alocat pentru sănătatea ta nu e timp pierdut. E vital.
Deși stau cu capul plecat, tonul în care rostesc următoarele cuvinte nu e nicidecum rușinat, ci mai degrabă condescendent:
– Nu înțelegi. Dacă m-ai asculta, m-ai înțelege. Lasă-mă să-ți explic, mă redresez eu. Cabinetul terapeutei la care am fost la început de toamnă e la o oră de aici. O ședință durează o oră. Sau mai mult. Drumul de întoarcere o altă oră. Sunt cel puțin 3 ore în care aș putea să muncesc.
– N-ai merge la terapie în fiecare zi, știi bine asta. Mi se pare că orice aș zice, găsești un motiv să nu faci ce te rog să faci, îmi explică privindu-mă în ochi, ceea ce nu face decât să vreau cât mai mult să evit partea asta a conversației. Ai ajuns la epuizare. Toate simptomele pe care le ai trimit către epuizare, burnout. Ce va urma vor fi zile în care lucrurile nu-ți vor mai ieși deloc. Și atunci ce? Atunci ai să faci în sfârșit ce tot zici că faci de un an? Ai să te sinucizi?
Are lacrimi în ochi. Tăcerea se prelinge în locul lacrimilor.
– Doar încerc să contez. De ce nu poți vedea asta? întreb cu o voce stinsă, privindu-mi poala și frământându-mi mâinile, ca un copil certat.
– Vorbește cu mama ta despre asta, să auzi ce-ți va spune. Îți va spune aceleași lucruri. Dar le ascunzi de ea. Îi ascunzi totul.
Țâțâi o dată exasperat, cu acea coardă din mine sensibilă la atingere ciupită.
– Mama nu m-ar înțelege. Mama niciodată nu înțelege.
Cuvintele-mi parcă sunt plânse.
– Sunt sigur că, dacă încerci măcar…
– Tu n-o cunoști pe mama. Nu știi ce pot face cuvintele ei.
Tace. Așa că tac și eu.
Și focul ne cuprinde pe amândoi.
