TW (avertisment de conținut): gânduri suicidare, abuz de substanțe
Acest articol prezintă povestea lui Daniel și parcursul lui către o viață liniștită în urma experienței sale cu evenimente traumatice și cu primirea diagnosticelor de depresie și tulburare bipolară.
”De mic copil îți dorești să faci ceva când vei fi mare și începi să cauți modele în jurul tău. Prima ta intuiție este de a-ți observa părinții, pentru că ei te-au născut, ei te cresc, ei te educă. La mine a fost un pic mai diferit. Nu pot spune că am fost un copil exemplu dar nici nu am avut exemple de urmat. Părinții mei au fost foarte iubitori cu mine când eram mic, dar în același timp am fost bătut de fiecare dată când considerau ei că greșeam.”
Povestea lui Daniel începe de la vârsta de 5 ani, atunci când bunicul său a decedat într-un mod devastator. Din multitudinea de factori de risc ai tulburărilor psihiatrice, pierderea unei persoane dragi la o vârstă fragedă joacă un rol important în dezvoltarea depresiei și a tulburării bipolare în viața adultă, așa cum a fost în cazul lui Daniel. El menționează de asemenea un lucru extrem de relevant – atunci când o persoană trece printr-un astfel de eveniment cu impact emoțional ridicat, multe din amintirile acesteia sunt vagi, sau aproape inexistente.
”Acum, după ani buni, reușesc să-mi găsesc câteva minute libere, de 2-3 ori pe an, în care oriunde aș fi, mă opresc, închid ochii și îi povestesc bunicului ce am făcut față de ultima dată când am vorbit și cumva mă liniștește acest lucru știind că, cumva, undeva, e acolo pentru mine.”
Lipsa sprijinului stabil în copilărie, certurile și abuzurile în familie, înstrăinarea de părinți, relațiile toxice și situația financiară precară au continuat să îi îngreuneaze viața, și să îi provoace alte traume. În urma unei despărțiri, a decis să se mute înapoi cu părinții săi acasă, decizie pe care o consideră ”cea mai mare greșeală a vieții mele”. Mecanismul de apărare principal au devenit viciile – pe care mai apoi Daniel avea să le adreseze prin terapie și tratament psihiatric medicamentos.
”Stând în aceeași casă timp de 4 ani, certurile erau zilnice, discuțiile contradictorii, țipete, urlete, crize de nervi, până când m-am închis în mine și nu mai vorbeam cu nimeni. Mă duceam la muncă, veneam acasă, mâncam, nu vorbeam cu ei, mă duceam, făceam un duș și mă culcam. O monotonie constantă, o tristețe continuă, gânduri de suicid. Zile pierdute plângând și adâncindu-mă atât de tare încât mi-a pierdut permisul din cauza problemelor cu drogurile.”
Însă momentul de cotitură care i-a provocat lui Daniel cel mai grav episod a venit ca urmare a unei perioade întunecate prin care a trecut în una din relațiile sale romantice. Ruperea unei legături emoționale puternice l-a împins în singurătate, gânduri negative și detașarea de societate, ca într-un final să se trezească pe patul de spital.
”Atunci a fost momentul în care mi-am zis: nu mai vreau să ofer energie și timp unor oameni care n-au fost lângă mine jumătate din viață. Nu mai pot să încerc să ofer ceva pozitiv unor oameni toxici. Am cerut ajutorul unui psihoterapeut și de atunci viața mea s-a schimbat la 180 de grade.”
Ajungând la capătul puterilor, Daniel a descoperit că astfel de probleme au ca soluție principală suportul profesionist. Însă această conștientizare este numai primul pas într-un proces de tratament care poate fi adesea lung și întortocheat. În ceea ce privește problemele de sănătate mintală, nu există o soluție universală sau care să ne ajute instantaneu – fiecare individ vine cu propria colecție de nevoi și așteptări. Pentru a găsi un psihoterapeut potrivit pentru el, Daniel ne spune că a trebuit să treacă prin mâna altor trei. Deși acest proces de ”trial and error” poate fi frustrant, povestea lui Daniel ne amintește că perseverența dă roade până la urmă, fiind o parte vitală din accesarea ajutorului care l-a salvat.
Primirea unui diagnostic, atât pentru el cât și pentru mulți alții, înseamnă confirmarea că nu ești tu vinovatul. La mult timp după ultimul episod bipolar, Daniel poate reflecta asupra parcursului lui cu tratamentele psihologice și medicamentoase. El încurajează cu convingere oamenii să fie deschiși să le încerce, și să nu fie speriați de ideea unui diagnostic, pentru că există o posibilitate reală ca acești pași să îi poată ajuta, așa cum a fost în cazul său.
”Eu am făcut tratament de 7 luni de zile pentru aceste boli psihice și m-am oprit recent din a mai lua pastile pentru că am simțit că e momentul în care pot și fără ele. Continui să fac ședințe de psihoterapie pentru a mă menține pe linia de plutire. ”
Cu timpul, Daniel a învățat așadar să se împrietenească cu tulburările sale. A învățat cât de important e să fie empatic cu cei din jurul său când vine vorba de sănătatea lor mintală. El spune că, în situația lui, l-a ajutat enorm să își țină timpul ocupat, să își găsească activități care să-l țină departe de gândurile supărătoare și de analizarea excesivă și inutilă a problemelor. Investind timp și energie în pasiunile sale și în încercarea de a ajuta la rândul său alți oameni care se confruntă cu probleme asemănătoare, Daniel a reușit să se rupă de perioadele negre din viața sa, și să se bucure de ce va urma.
Pentru a arăta că impactul negativ al singurătății, al lipsei de înțelegere și ajutor poate provoca adevărate daune psihicului uman, dar și pentru a dovedi că pentru toate acestea va exista mereu o soluție, Daniel a decis să își spună povestea, încurajând cât mai mulți oameni să ceară ajutor atunci când lucrurile devin mult prea greu de controlat.
”Tot ce vreau să zic este că, după 27 de ani în care am trăit două vieți de om adunate, în momentul în care te oprești din a-i mai oferi psihicului ce are nevoie, e momentul în care nu mai ești om. E momentul în care lași negativitatea să preia controlul asupra ta, atunci intervin depresia, atacurile de panică, anxietatea.
Trebuie să facem curat în viața noastră și să încercăm să scăpăm de ceea ce înseamnă negativitate, toxicitate, să ne înconjurăm de oameni buni pentru noi, să ieșim să descoperim lumea, să evoluăm, să observăm, să citim mai mult, să facem lucruri pentru noi înșine. Pentru că la final de zi, tot noi cu gândurile noastre rămânem atunci când ne punem în pat și dacă în acele momente nu suntem liniștiți sau împliniți, înseamnă că mai avem de lucrat.”
Prin mesajul său optimist, Daniel ne dovedește că ajutorul specializat și cultivarea unei perspective pozitive pot juca un rol uriaș în depășirea unui impas ce ține de sănătatea mintală.
Însă este important de menționat că acest proces de autodescoperire și de refacere este unul complex, care nu urmează același traseu sau ritm pentru fiecare om care suferă de o tulburare mintală. Și, în cele mai multe cazuri, nu este un proces liniar – presupune o alternare între stări dificile și momente de satisfacție, între perioade de progres și de recidivă, între speranță și, ocazional, frustrare. Părțile ”negative” nu pot fi extirpate dintr-o dată, fiind o parte inevitabilă nu numai a procesului de tratament, dar și a vieții oricărui om – chiar și a celor care nu s-au confruntat vreodată cu o tulburare propriu-zisă!
Povestea lui Daniel ne învață să avem compasiune cu noi înșine și să nu grăbim propriul parcurs de ”vindecare”, pentru că o zi rea nu înseamnă că nu suntem pe drumul cel bun și o nepotrivire cu un terapeut sau cu un anumit medicament nu înseamnă că nu există alte opțiuni pentru noi. Iar cu răbdare și puțină încredere – atât în noi, cât și în proces – putem ajunge la echilibrul care funcționează pentru noi.
Pentru mai multe detalii despre cum se manifestă și tratează tulburarea bipolară, vezi factsheet-ul nostru.
