„Mă omoară Pascu Paraschiva!”

Autor: Florentina Ionescu

(Lucrare câștigătoare a Concursului de Creație Mental Health for Romania, categoria proză)

Dacă mătușa ei se afla în toane bune, Aura o lăsa uneori să stea cu ea în dormitorul părinților și să se uite împreună la televizor, la un film sau serial. Trupul ei mic de copil stătea tolănit în pat, sprijinit de un morman făcut din perne mari și tari umplute cu pene de gâscă, cu privirea ațintită la televizor și cu telecomanda în mână, iar mătușa, tanti Mari – cum îi spuneau toți nepoții – stătea pe marginea patului, cu picioarele copilului întinse în poală. Avea părul undeva între o nuanță de gri și alb cenușiu, tuns scurt, cam băiețește. Nu purta cercei, însă Aura își amintea că o văzuse purtând de câteva ori mărgele mari de chihlimbar și ochelari supradimensionați de soare, cu rame galbene și lentile fumurii, sub o pălărie mare și albă de pânză, care să îi ferească creștetul de soare.

În tinerețe, mătușa fusese o femeie frumoasă, cu talie subțire și părul lung și mătăsos, purtând tot timpul haine elegante, după moda anilor respectivi, așa cum o văzuse Aura într-o fotografie de la petrecerea de la cununia civilă, în care versiunea tânără a mătușii dansa relaxată. Acum, în funcție de starea de spirit, purta des fie o fustă lungă trasă până aproape sub sâni și o bluză lălâie, fie – când era într-o dispoziție beligerantă – o cămașă de un verde spălăcit, ca de armată, de care părea că nu se poate despărți. Mirosea a fum de țigară tot timpul, pentru că fuma foarte mult, inclusiv noaptea, iar degetele și unghiile de la mâna dreaptă erau îngălbenite de la atâta gudron. Aura observase în mai multe ocazii că acestea erau îngălbenite, când femeia o ruga să îi taie unghiile afară, în curte. Făcea și asta, chiar dacă nu era o activitate extrem de plăcută, dar trecea repede peste. Și tot când îi tăia unghiile observa că pe unul dintre degete mătușa purta un inel alb de plastic, care era desprins de la un tub mic în care se aflau picăturile pe care le lua zilnic. Uneori, mătușa Aurei purta pe braț și o poșetă neagră de lac, în care copilul bănuia că își păstrează rujul – întotdeauna fusese un mister pentru mintea ei de copil cum un ruj care este verde când este scos din tub devine roșu pe buzele mătușii. Tot în poșeta asta, tanti Mari păstra un pistol de jucărie și multe alte nimicuri.

Singurul motiv pentru care Aura o lăsa să stea să se uite la televizor era faptul că o punea să-i facă masaj la picioare – oh, și ce masaj îi mai făcea la tălpi și la gambe! Mișcări viguroase, puternice, reconfortante. Era o adevărată mană cerească pentru copil, care se bucura de acest răsfăț de care nu avea parte de la ceilalți membri ai familiei. Însă la scurt timp după ce începeau să se uite împreună la televizor, tanti Mari aluneca pe o pantă încețoșată a minții și turuia niște lucruri fără sens, care deveniseră parte din peisajul de acasă și la care Aura devenise imună. Cu alte cuvinte, nu prea le mai băga în seamă după o vreme: „Asta sunt eu când eram mai tânără”, „Ăsta e Ionel când era mai tânăr”, spunea referindu-se la fratele ei, adică la tatăl Aurei. Orice actor sau actriță din filme, orice vedetă sau prezentator TV, orice politician care apărea pe micul ecran era automat însoțit de o remarcă din partea mătușii, rostită cu o voce răgușită – rezultatul a zeci de ani de fumat țigări fără filtru din pachetele pe care bunica Aurei le ținea ascunse într-un buzunar uriaș al șorțului de bucătărie. Ea era cea care îi oferea țigări mătușii și niciodată nu îi dădea pe mână un pachet întreg. Tot bunica era cea care, după cum văzuse Aura de atâtea ori, îi dădea mătușii medicamentele cu regularitate: dimineața, la prânz și seara. Cuvinte precum „tratament”, „picături”, „rețetă”, „Haloperidol” erau rostite de bătrână și prinse din zbor de copil, astfel că într-o zi, pe când era mai mică și se juca la grădiniță de-a doctorul, educatoarea o auzise prescriind păpușii-pacient puțin „Haloperidol”.

© Yann Kebbi

© Yann Kebbi

Acum era vară, iar arșița îi făcuse pe toți ai casei să se retragă la răcoare, în camerele lor, în spatele jaluzelelor trase. Muștele bâzâiau necontenit în bucătărie, în ciuda tuturor eforturilor pe care le făcea mama Aurei, folosind spray-uri scumpe și benzi gălbui cu un lipici cleios de care se lipeau piciorușele și aripioarele bietelor muște. Holul care făcea legătura între bucătărie și ușa de la intrarea în casă dădea înspre o sală, iar aici, pe două trepte mari de ciment, acoperite cu o traversă, își petrecea tanti Mari cea mai mare parte a timpului, fumând, mâncând pepene roșu și vorbind vrute și nevrute. De cele mai multe ori, femeia nu dormea nopțile și stătea pe acele două trepte până la ivirea zorilor, iar în toate acele ore ale nopții gura ei nu se oprea deloc, bolborosind niște cuvinte amestecate în vâltoarea neuronilor, sub influența tratamentului și a nopților nedormite.

Desigur, ziua nu stătea doar în casă, așa cum observase și copilul de atâtea ori, când se juca în curte sau în grădină. O văzuse pe mătușa ei în multe ipostaze de-a lungul anilor și toate i se păreau ceva normal. Credea că toți oameni au câte o „tanti Mari” acasă. În zilele cu cer senin de vară, femeia îndrepta spre cer un pistol de jucărie, fie de lemn, fie de plastic, furat de la fratele mai mare al Aurei, trăgând cu toată forța în niște rachete inamice pe care orice om normal la cap le vedea ca fiind urmele albe create de motoarele avioanelor în zbor. Și trăgea și tot trăgea în aceste dâre făcute de avioane, reproducând și sunetele specifice, până când dispăreau de pe cer și abia atunci putea să răsufle ușurată mătușa Aurei, pentru că îi salvase pe toți de la moarte.

În alte situații, o suprindea pe femeie ridicând receptorul telefonului fix din bucătărie și, fără să formeze vreun număr pe roțița aparatului, țipa cu glas puternic și răgușit: „Alo! Procuratura! Să vină procuratura! Mă omoară Pascu Paraschiva!”. Apoi închidea telefonul, trândind receptorul în furcă și ieșea val-vârtej afară, unde continua șirul de cuvinte, cerând ajutorul procurorilor și trecătorilor, spunând că „Pascu Paraschiva” încearcă să o omoare, până când răgușea de atâta țipat. Când a mai crescut, Aura a înțeles că Pascu Paraschiva era, de fapt, numele de fată al bunicii, însă nimeni nu o striga „Paraschiva”. Toți nepoții îi spuneau „mamaia Georgeta”, după un nume de alint dat de bunicul lor în tinerețe. Doar mătușa Aurei, în timpul crizelor și halucinațiilor, care deveneau și mai dese în lunile de vară, o striga pe numele care devenise sinonim cu al unui criminal periculos.

© Illustration Works/Corbis

© Illustration Works/Corbis

Aura a crescut cu frânturi de informații despre mătușa ei, ca piesele unui puzzle extrem de complicat, care nu rămân niciodată aceleași, care par că se schimbă de la o zi la alta, întocmai cum părea că se schimbă și starea de spirit a mătușii lor, care azi părea că îi iubește, mâine îi înjura din toți plămânii, hulindu-i și strigându-le că sunt „plozi bulgărești”. Copilul nu își pusese niciodată întrebări despre starea femeii și nimeni nu îi explicase niciodată ce înseamnă boala de care suferea tanti Mari încă din tinerețe, după o decepție suferită în dragoste. Știa că vara este o perioadă neplăcută pentru mătușa ei, pentru că apar „crizele”, că devine un pericol atât pentru ea însăși, cât și pentru bunica lor și că tanti Mari trebuie să fie internată într-un spital din București, de unde se întorcea acasă, după câteva săptămâni, ceva mai calmă.

Erau și zile în care mătușa dormea mult, foarte mult, și abia dacă o vedea prin curte ori prin casă. Erau momente în care femeia mărturisea că părinții ei naturali erau Nicolae și Elena Ceaușescu, însă pentru copil părea greu de înțeles cum două figuri despre care auzise vorbindu-se la televizor ar putea fi, de fapt, părinții mătușii. Pe lângă toate astea, își amintea și de unele momente hazlii, la care copilul a fost martor. De exemplu, când o verișoară apropiată a tatălui Aurei a venit în vizită la ei, într-o vară – o femeie elegantă, îngrijită, trecută de 50 de ani – mătușa s-a apropiat de ea, i-a pus mâna pe burta proeminentă, decretând pe un ton serios și firesc: „Ești gravidă, doamnă, ești gravidă!”. De multe ori, însă, remarcile răutăcioase sau furioase erau îndreptate către cea care devenise de-a lungul anilor ținta principală a atacurilor verbale ale mătușii, și anume Pascu Paraschiva. Bătrâna – Dumnezeu să o ierte! – nu avusese parte de prea multe zile de pace în compania fiicei sale de când se îmbolnăvise cu nervii, iar fraza care i s-a întipărit în minte Aurei și care era rostită cel mai des în casa lor – pe locul al doilea după „Mă omoară Pascu Paraschiva!” – era veșnica „Ești nebună, doamnă! Nu vezi că ești nebună?”

*Un portret al mătușii mele, cu care am locuit în aceeași casă. Mătușa suferea de schizofrenie, după cum reiese și din portret / proza scurtă, iar când eram copil, toate acele lucruri pe care le făcea mi se păreau normale.*

Articole similare

Tulburarea obsesiv compulsivă (OCD) – un mic ghid

Ce este tulburarea obsesiv-compulsivă? Cat de des este întălnită? Ce o cauzează și la cine apare? Tipuri de TOC Tratament Ce să fac dacă am simptome? Sfaturi de self-help Ghid pentru apropiați: ce să fac dacă cineva drag ar putea suferi de TOC? Ce este tulburarea obsesiv-compulsivă? Tulburarea obsesiv-compulsivă

Citește articolul