Cine iese din întuneric, cu adevărat?

Deshidratată, dar resemnată făcând tumbe pe dune
Insolație, halucinații, dar am zărit nectar în viziune
Exfoliere cu nisip pe piele, cât mă ardea gustul licorii
Umbre peste stânci și-mi șoptesc zeii, creatorii, dirijorii
Ce vrei cu adevărat ?
Vreau să ies din coșmar, să intru în vis
Vreau să iubesc așa cum mi-am promis
Că o să mă iubesc pe mine
Cum mi-au zis runele descifrate-n ruine
Am urmat în orb poteca către sine, să pot să văd
Ce e al meu, nu moștenit sau împrumutat și să mă lepăd
Să înțeleg că poate dincolo de coperți
Se schimbă romanul, dacă poți să ierți
Cu adevărat.

Și am plâns un ocean întreg,
Și am încetat să mai întreb,
Dacă o să rămână acolo sau pierde dacă înțeleg
Însă am înțeles doar ce putere-mi trebuie ca să mă dezleg
Cât mii de tunete și fulgere, valuri violente ce se sparg
Fără scuze în țărm, în port, la mal, în mine, peste catarg
Cu răbdare, căci în lava trecutului încă ard copaci pe care-i știam
Voi planta alții, care o să-mi fie lăcaș ca acei în care mă refugiam
Voi planta o pădure întreagă, să învăț să respir
Fără umbre de cenușă pe plămâni drept suvenir
Și de-a lungul vieții, înveți că poți să pășești cu tălpi arse
Căci timpul și conștientizarea, vindecă și spală-n valuri întoarse
Căci totul e în fapt o reciclare de emoții, experiențe, lecții
Ca o purificare și valorificare a trecutului către noi direcții
Ce ne împing către adevăr.

Adevărul nostru, care urlă și zgârie pereții organelor cavitare
Care poate să iasă după lupte și ezitare, până la acceptare
Când o să-mi port culorile pielii și sufletului cu mândrie
Doar așa poate romanul vieții mele să se scrie..
Cu adevărat.

Scris tremurat, șters, cu pete de lacrimi, de cafea și apă
Căci începutul e cel mai greu și frica te îmbată
Sau nu știi exact cum, căci nimeni nu-ți arată
Dar cum ar putea ? e drumul tău ce bate la poartă
Și deschid, nu pe jumătate, ca să mă lovească-n plin
Să mă orbească orizonturile noi, care mie îmi aparțin,
Dar simt că mi-am uitat vocea, sau că mă dizolv în frică
Simt că am uitat cum să mă ridic după ani de stat chircită
Mă sperie pașii, sau atingerea caldă a oamenilor
Cum discern între bunătate și întunericul rădăcinilor ?
Căci a trăit și în mine, iar acum se simte familiar
Să înveți să iubești după tenebre, devine auxiliar
Te împinge iar în tine, în fluviul de triggere, de uși ascunse
Și nu știi ce-i în Dunăre, sau dacă și ușile au fost pătrunse..
Contaminate de tristețe, disperare, rușine, perspective ucigătoare
Dar pășesc înainte, cu mâini tremurânde și buze rupte de supraviețuitoare

Ce-i mai rău decât să rămâi ani la rând doar o spectatoare ?
Ce-i mai rău decât să te închizi și să uiți de energia creatoare ?
Așa că pășesc din nou, ca un nou-născut
Scot așchii de pe inimă ce împung acut
Ard pașaportul pe care zăresc vizele unor persoane străine
Port doliu, onorând Transfăgărășanul care m-a dus la mine

Și pe măsură ce mă las să mă deschid, mă văd pe mine în tine,
Simt legătură umană, prin aceeași vibrație dar în veșminte străine
Iubirea-n orice formă îmi modelează muchiile - acum rotunjite
Îmi dau voie să trăiesc din nou, fără să lupt să-mi țin laturile îngrădite
Stând pe colțarul minții mele, formez treptat cercul imperfect al vieții..
Deși simt că am uitat cum, vreau să râd ca înainte, până îmi crapă pomeții.

Deshidratată după luptă, dar împăcată făcând tumbe pe dune
Mă las îmbătată de nectarul creat de fluviu prin compasiune
Lacrimile se scurg, pare că îmi este greu să pășesc,
Să mă încred în proces, să trăiesc..
Poate puțin mai sus de linia de plutire,
Deși e și asta un loc bun pentru următoarea întâlnire
Cu mine.. oare cum o să arăt pe vremea aia ?
Sper să mă iubesc fără să simt nevoia să întorc foaia
Sper să nu mai numesc “acasă” acest Orient Express
Cu bagaje emoționale prefăcute-n vagoane, adunate-n palmares
Căci a devenit istovitor să călătoresc cu durerea prin jurul lumii
Ca un muzeu pe șine, exponate fiindu-mi compartimentele inimii
Îmi cântă violoniștii, în timp ce se pregătește o crimă în stil Agatha Christie,
E mai dureros să car bagajul, decât bagajul în sine, așa că-mi ucid scenariștii
Marcând scena cu o clachetă, ca să nu uit când actrița a schimbat jocul
Fiind mereu aceleași scene, dar cu decor diferit care și-au servit scopul
Căci nu mai există cuvinte care să captureze acest dialog,
Poate doar simboluri, dar am fost atâția ani arheolog,
Așa că vărs cafeaua neagră de lângă trandafirii cu sânge pe spini
Am simțit prea mult cianura, încât s-a cuibărit la rădăcini
Așa că storc nectarul, să-mi crească tulpini ce-mi pot susține coroana
Să pot să spun măcar o dată, șoptit, sau apăsat, că am fost persoana..
Care a ieșit din întuneric, cu adevărat.