Anxietatea – sau despre cum totul e doar “în capul tău”

Author: Alina Șerban

© Mary Long (Sursă: Adobe Stock)

Eu și anxietatea ne știm de mult. Probabil încă de copii. Nu îmi aduc aminte momentele în care ea să nu fi fost acolo sub o formă sau alta. Sigur, ar putea spune unii, anxietatea e ceva cu care ne confruntăm toți. E un răspuns normal în fața stresului.

Nimic mai adevărat.

Totuși, ce te faci când mintea ta are răspunsul ăsta pentru aproape orice ți se întâmplă și chiar și pentru lucrurile care nu ți se întâmplă (acei “dacă” sau “poate” care tot ți se învârt printre gânduri într-o horă fără sfârșit)? Înveți să trăiești cu ea. Învățați să trăiți împreună.

Mai există varianta terapiei, variantă pe care o încurajez, însă eu nu am mai avut curajul să merg la psiholog. O experiență profund negativă m-a distanțat de opțiunea asta și încă mă ține departe de vreun alt cabinet. Mi-am promis că o să revin, dacă și când voi găsi pe cineva potrivit pentru mine, dar asta e altă poveste, cu alte încrengături.

Situația actuală îi face pe cei cu tulburări de anxietate (și așa extrem de stresați de viața de zi cu zi) să trăiască mai intens ce se întâmplă.

Acum câteva dimineți m-am trezit brusc, direct într-un atac de anxietate. Mintea mea era convinsă că eu respir greu stând culcată pe spate. Simțeam asta cu fiecare gură de aer. Am stat nemișcată câteva minute încercând să verific iar și iar dacă era adevărat. Părea să fie. Mai târziu însă, când mintea a fost ocupată cu sarcinile de la muncă, am realizat că nu fusese decât un atac de anxietate. N-a fost primul și cu siguranță nu va fi nici ultimul. Îmi vine în minte un episod de acum vreun an când, într-o notă similară, credeam că respir greu. Senzația a continuat aproape jumătate de zi până am reușit să mă calmez.

Totuși, tulburarea de anxietate n-are strictă legătură cu realitatea și cu ce ți se întâmplă, ci cu ce ce ți s-ar putea întâmpla. Ea e caracterizată de o grijă persistentă care nu e legată de o circumstanță anume. Cu alte cuvinte, îți faci griji aproape tot timpul și te gândești iar și iar la niște lucruri pe care alții le-ar considera prea mici ca să le dea importanță.

Un exemplu în sensul ăsta, cu care mă confrunt aproape în fiecare zi: mersul la cumpărături. Deși știu sigur că în acel moment am banii necesari fie cash sau card, îmi fac griji până când ajung să plătesc. Îmi verific portofelul iar și iar încercând să mă asigur, deși știu că am, știu că totul e ok. Asta e o situație oarecum familiară pe care încerc să o gestionez deși nu îmi iese mereu. Din păcate, există și momente când nu poți preîntâmpina anxietatea.

Adesea, situațiile sociale… îmi dau mult de furcă. Cu mult după ce s-a terminat o discuție, eu stau și întorc pe toate părțile ce am spus eu, ce au spus ceilalți, ce aș fi putut spune altfel sau ce nu am spus deloc. Uneori pot pierde ore făcându-mi griji pentru un lucru pe care l-am zis pe care sigur ceilalți participanți la discuție l-au și uitat. Ori, dacă nu sunt situațiile sociale de vină, atunci un gând hoinar despre vreo boală sau despre un membru al familiei și atunci mintea mea o ia din nou razna.

© Fusion

Am mai avut un episod de curând, chiar la muncă. Tocmai ieșisem dintr-o ședință unde am fost nevoită să vorbesc în limba engleză, limbă pe care o cunosc aproape nativ. Ei bine, din cauza anxietății ridicate la cote alarmante, în ziua respectivă mi s-a părut că am făcut o treabă oribilă și mult timp după am stat și m-am gândit obsesiv la cât de aiurea vorbisem și cum greșisem nu știu care cuvânt și nu știu care timp verbal, deși absolut nimeni nu sesizase, și chiar dacă o făcuse, nu-i dăduse nicio importanță.

Și exemplele ar putea continua, dar cred că e suficient pentru a contura fie și numai un moment cu anxietate.

Eu văd anxietatea ca pe o spirală de gânduri care se încolăcește în jurul tău și te strânge din ce în ce mai tare până când abia mai poți să respiri.

De cele mai multe ori, te întoarce împotriva ta, împotriva prietenilor, pentru că trăiești într-o frică constantă, iar frica asta nici măcar nu are o bază reală. De aceea o să auziți deseori replica “e doar în capul tău” dacă încercați să explicați cuiva. Sigur, ea e auzită în legătură cu multe tulburări psihice pentru că, nu-i așa, dacă nu vezi înseamnă că nu există!

Sigur, nimic mai greșit, dar nu trebuie să convingi pe nimeni că ce simți și ce ți se întâmplă e real. Ce poți face este să ceri ajutor de specialitate și să primești un diagnostic psihiatric. E bine să știm exact ce se petrece cu creierul nostru pentru a-l putea înțelege, pentru a ne putea înțelege.

Deși eu încă nu am primit un diagnostic, ci am doar o bănuială (a mea și a fostului meu psiholog), plănuiesc să mă întorc la terapie cu prima ocazie când voi găsi un terapeut care să-mi dea încrederea necesară, pentru că acum totul e șubred.

Sunt recunoscătoare totuși că pot vorbi aici despre experiența mea, că pot să povestesc cum e să trăiești cu o tulburare de anxietate și cum îți poate afecta viața până în cele mai mici detalii.

Îmi doresc ca într-un viitor apropiat mersul la psiholog să nu mai fie așa de stigmatizat și să putem vorbi mai deschis despre asta fără a atrage tot felul de priviri mirate.

Pentru că sănătatea mintală e la fel de (sau poate chiar mai!) importantă ca cea fizică, deși e deseori ignorată sau tratată superficial de către mulți dintre noi.

Related posts

ADHDdepressionlearning difficultiesmedicationpersonal storystresstherapy

Atenție la neatenție, așa am aflat de ADHD

Atenție la neatenție!, îndemn auzit încă din școala primară, dar pe care nu l-aș fi pus niciodată pe seama unei atipii de dezvoltare – o sintagmă care intimidează și împiedică acceptarea unei realități evidente: cel puțin 1 din 10 persoane primește diagnosticul de Attention Deficit Hyperactivity Disorder, ADHD, mediatizat în trecut de societatea americană ca

relationshipsself-carestresseating disordersbulimiapersonal story

Obsesia corpului perfect. De la dietă la bulimie.

Privind retrospectiv, nu am fost niciodată un copil cu probleme de greutate. Am început să îmi conștientizez corpul în școala primară, cam pe la 7-8 ani. Când a intervenit pubertatea și au început să îmi crească sânii am luat-o efectiv razna