Scurtă scriere a unei anxioase optimiste
Unii ar spune că anxietatea este imaterială, e un fulg care plutește, metaforic, prin craniul suferindului. Maximul de înțelegere al acelor persoane ajunge la a accepta că uneori poți suferi de anumite boli ”pe fond de stres”. Dar anxietatea chiar se simte în corp. Gâtul pare că e o gumă de mestecat mult prea mentolată, mult prea mestecată, pe care cineva o rotește. O rotește în jurul propriei axe, întocmai ca un pendul nebunesc de maleabil. Apoi vine senzația: te sufoci. Oricât aer ai trage, plămânii tăi ar fi în stare să aspire toată atmosfera Terrei. Îți amintești să respiri: dar dacă o faci prea mult, prea adânc, nu se potolește nimic. Dacă o faci prea lin, prea superficial, începi să vezi purici și lumea din jurul tău devine un carusel diabolic. Capul te doare, sunt săgeți venite de la trupe inamice să te doboare. Ajungi să paralizezi, ușor-ușor, până când nu mai știi unde începe mintea ta și unde trupul. Ar părea o fuziune glorioasă, ca cea nucleară a hidrogenului din Soare, obținând plasmă, căldură, lumină și heliu. Doar că lipiciul, în cazul nostru e frica, gata să distrugă tot, nu să unească. Așa este și în viață, apropo. Frica nu unește, frica doar desparte. Frica de necunoscut, de durere și de neobișnuit (dar și indiferența) a dus la stigmă și la ideile ca cea descrisă de mine la început: anxietatea e ceva care nu e real, e doar ”în capul tău”. Dar nu cumva realitatea există doar sub puterea filtrului subiectiv al minții noastre? Atunci, ce este cu adevărat real și ce nu?
