La capătul distal al depresiei
Am răspuns că da…
deși nu părea, căci paloarea îmi contura faciesul uscat, de la baza căruia rar își făcea avânt în exterior câte un zâmbet. Zici că eram un caju deshidratat trântit într-o coajă de nucă de cocos; cam atât de nefiresc ședeam în cabinetul terapeutului, pe fotoliul prea mare pentru mine, dar totodată prea mic pentru a-mi sedisface nevoile clinofile ce mă duceau mereu acolo unde îmi placea să fiu, în propriul somn.
