Suntem la fel – altfel

Mereu am îndrăgit pauza mare de la școală. Nu pur și simplu. Ea îmi oferă întotdeauna o binecuvântată cale de evadare din capcana mea sufocantă de anxietăți. O ador, deși sunt conștientă că nu-i decât o soluție efemeră, temporară, pentru problemele mele.

Prin urmare, de la sine înțeles că nici astăzi nu ratez ocazia de a părăsi în grabă sala aglomerată de clasă, strângându-mi cu putere cartea preferată la piept, asemenea unui scut. Sunt ceva mai stresată decât de obicei, iar asta o poate remarca oricine de la o poștă. Din felul în care mă comport, de parcă m-aș ascunde. Bine că totuși nimeni nu-mi acordă atenție, altfel situația ar deveni cu siguranță mult mai tulburătoare.

Pauză

Sunetul clopoțelului marchează mult așteptata pauză pentru unii, dar în ultima bancă se află un copil pentru care pauza semnifică plecarea singurei autorități din clasă, cea a profesorului. Acesta se ridică, își împachetează grijuliu documentele, catalogul, geanta. Își ia la revedere de la elevi, plecând cu gând împăcat că și-a făcut treaba bine. Pașii profesorului se aud din ce în ce mai puțin în timp ce parcurge coridorul lung, la finalul căruia se află scările ce duc spre temuta cancelarie, unde aproape toate persoanele cu autoritate asupra elevilor se adună în fiecare pauză. Unii elevi chiar se uită prin gaura ușii puțin deschise, să se asigure că profesorul e la o distanță adecvată pentru ca ei să înceapă. În momentul în care sunetul pașilor încetează și profesorul nu mai poate fi zărit, haosul apare.