Dimineața de după ce m-am sinucis
În dimineața de după ce m-am sinucis, m-am trezit. M-am trezit fără să vreau să mă culc la loc, pitit sub cearșaf, cu nările nădușind, cum obișnuiam să fac mereu, tânjind după liniștea pe care mi-o promitea somnul, departe de gândurile ce-mi asaltau mintea. M-am întins, mi-am ascultat oasele crâcnind, mi-am văzut, privind peste abdomen, degetele de la picioare atingând plinta de la capătul patului. Mi-am văzut corpul urnindu-se, dar nu l-am simțit, așa că am făcut ce a făcut și el – mi-am înfipt picioarele în papucii grăunțoși de casă; mi-am netezit cuvertura peste așternuturile boțite ale patului, știind că n-o să mă mai întorc niciodată înapoi în el; mi-am adus la gură paharul plin cu apă așezat pe noptieră, lângă cărțile citite pe jumătate, cu paginile urecheate și pasajele subliniate; mi-am potolit setea din gâtul ca șmirghelul de uscat.
