„I aim to be lionhearted, but my hands still shake and my voice isn’t quite loud enough” – Michelle K.
Tremurul vocii, agitaţia corpului, noduri în gât şi presiune în piept. Bătăi rapide ale inimii, durere de stomac, stare de greaţă şi gânduri alunecoase imposibil de atins sau prins. Ţiuit asurzitor, mișcare rapidă din picior, tâmple pulsante şi respiraţii sacadate.
O descriere amplă a ceea ce poate fi rezumat într-un singur cuvânt: Anxietate.
Mereu mi s-au părut ciudate cuvintele care conțin litera “x”. Abstracte, aproape greu de pronunțat, venite parcă din altă limbă. Fiind un copil curios de când mă știu, “anorexie” a pătruns în vocabularul meu încă de la o vârstă precoce, dar această informație a rămas adânc îngropată în mintea mea până să îmi dau seama de adevăratul și crudul ei înțeles.
Unul dintre cel mai importante lucruri atunci când ne referim la o tulburare de alimentație este faptul că ea are la baze un număr mare de cauze, atât de nivel socio-cultural, biologic cât şi psihologic. Şi în cazul meu a fost o sumă de factori care au dus la declanșarea anorexiei.
Sunetul clopoțelului marchează mult așteptata pauză pentru unii, dar în ultima bancă se află un copil pentru care pauza semnifică plecarea singurei autorități din clasă, cea a profesorului. Acesta se ridică, își împachetează grijuliu documentele, catalogul, geanta. Își ia la revedere de la elevi, plecând cu gând împăcat că și-a făcut treaba bine. Pașii profesorului se aud din ce în ce mai puțin în timp ce parcurge coridorul lung, la finalul căruia se află scările ce duc spre temuta cancelarie, unde aproape toate persoanele cu autoritate asupra elevilor se adună în fiecare pauză. Unii elevi chiar se uită prin gaura ușii puțin deschise, să se asigure că profesorul e la o distanță adecvată pentru ca ei să înceapă. În momentul în care sunetul pașilor încetează și profesorul nu mai poate fi zărit, haosul apare.
© 2024 Asociația Mental Health for Romania (MHR, nr. 184088)
