Găuri în șosete

Nu îmi plac șosetele, dar obișnuiam să le ador. Aveam zeci de perechi de diferite culori și modele, le-am ascuns pe toate în sertarul de sub oglindă. Nu ajung des la el, dar nu pentru că este prea bine ascuns, ci pentru că mă tem. Nu îmi mai e de mult timp frică de șosete, doar de ce se află deasupra ascunzișului lor, mai bine spus, ce e poate afla dacă mă aproprii prea mult.

Am învățat să măsor unghiurile și să calculez arii doar pentru a îmi putea pune șosetele în picioare. Nu mă mai văd de mult timp pe mine când trag materialul peste haluce, iar ochii care supraveghează întreaga acțiune nu îmi mai aparțin doar mie.

Ego

Mă cuprinde un fior ascuțit. Mă trezesc infirm într-un tărâm pieziș. Soarele violet pare o întruchipare a infernului interzis, mângâindu-mi chipul congestionat. L-am mai văzut și în alte dăți! Cu o mască neagră pe chipul plin de radiații toxice, cu o gură atât de largă încât țipam mereu când îi întrezăream rânjetul… Acei dinți de fier, ascuțindu-se, lungi ca de elefant, plini de șiroaie de sânge gălbejit de la cine știe ce netrebnic care a călcat strâmb și s-a împreunat cu un mic ac infectat, văzând cu viitura spumegând în ochi masca neagră a Soarelui…!