„În umbra marelui” măgar
Nici nu am împlinit șapte ani când mama a pupat pe bot un măgăruș. Abia adus acasă în pătura lui albastră. Vai, cât am urât pătura lui albastră. Era peste tot. Murdară întotdeauna. A păstrat-o până a mers la grădiniță. Atunci am făcut-o pierdută, de la geamul scării, de la etajul șapte. Zup. Jos. Dusă în lumea largă. Da, nici tata nu mai știa de mine. Parcă eram totul pentru el. Eram înainte să apară intrusul. Îl ținea mereu în brațe, așa cum, cândva, mă ținuse pe mine. Și-atunci am știut.
