TW (avertisment de conținut): tulburări de alimentație, comportamente de purjare și de restricție calorică extremă, antrenamente fizice excesive
Privind retrospectiv, nu am fost niciodată un copil cu probleme de greutate. Am început să îmi conștientizez corpul în școala primară, cam pe la 7-8 ani. Când a intervenit pubertatea și au început să îmi crească sânii am luat-o efectiv razna. La finalul clasei a opta aveam cei mai mari sâni din clasă – o moștenire genetică pe care am disprețuit-o toată adolescența. Încercam să mă ascund în tricouri cât mai largi și bustiere cât mai strânse.
Nu știu dacă a existat un comentariu răutăcios sau o întâmplare specifică care să fi declanșat obsesia mea pentru propriul corp. Știu că în clasa a III-a sau a IV-a, un coleg mi-a spus după ce a văzut pozele dintr-o excursie că par însărcinată (aveam o helancă mulată) și îmi mai amintesc de un prieten de familie care mereu când mă vedea mă făcea grasă „în glumă”.
Nu am certitudinea că lucrurile astea m-au afectat atât de mult încât să declanșeze dorința de a fi mai slabă, cert e că la un moment dat am decis că trebuie să fac ceva ca să îmi schimb înfățișarea, să devin cât mai mică. În loc să las pubertatea să își facă treaba am decis că trebuie să iau problema în propriile mâini.
Prima dietă de care îmi amintesc am ținut-o chiar înainte să împlinesc 14 ani. Invitasem toată clasa la petrecere. Trebuia să arăt cât mai bine. Așa că m-am străduit să respect regulile unei diete. Am slăbit cele câteva kilograme care credeam eu că stau între mine și fericire, dar nu a ținut prea mult. Îmi amintesc și acum momentul în care a plecat ultimul invitat și m-am aruncat pe o cutie cu ciocolate Merci. Le-am mâncat pe toate, pe nerăsuflate. Nici măcar nu le voiam, dar nu mă puteam opri. Acesta a fost, probabil, și primul meu episod de binge eating.
Au urmat apoi zeci de diete, pentru că niciuna nu mă ajuta pe termen lung. Ajungeam de fiecare dată să îmi pierd controlul cu mâncarea și să mănânc pe ascuns toată ciocolata din casă. Îmi era rușine cu mine, nu înțelegeam de ce mă trădează propriul corp în felul acesta.
Părinții mei nu vedeau nimic greșit în dietele mele, credeau că mă ajută să fiu mai sănătoasă. Apoi, când dispărea ciocolata din casă mi se mai reproșa ocazional că exagerez sau că voiau și ei o bucățică. Mama ținea și ea câte o săptămână-două de dietă de vreo două-trei ori pe an, de obicei înainte de vreo vacanță sau eveniment mai important – dar nu cred că am auzit-o vreodată chinuindu-se sau plângându-se pe tema asta. Iar dacă avea poftă de ceva, mânca fără nicio vină. Când am început eu să țin diete, îmi zicea că arăt okay, dar mă și încuraja pentru că știa că dacă mi s-a pus mie pata pe ceva, nu avea cum să mă convingă să mă opresc. Iar atunci când efectul de yo-yo m-a lovit din plin și am început să mă îngraș din ce în ce mai mult, mă motiva și mai tare pentru că și căderile mele emoționale erau din ce în ce mai considerabile. Voia să mă vadă fericită.
Iar pentru mine fericirea a însemnat întotdeauna să fiu slabă.
În clasa a 11-a am plecat în Austria, urma să învăț un semestru la un liceu internațional din Linz și să locuiesc cu o familie gazdă. Am fost foarte încântată de idee, mă gândeam că acest semestru îmi va aduce oportunități și prieteni într-un mediu academic internațional. Nu mi-am dat seama că firea mea introvertită nu va suporta plecarea aceasta, că nu eram pregătită. M-am trezit într-un mediu nou, fără familia și prietenii mei. Nu am știut cum să reacționez, așa că am început să mă consolez cu dulciuri. Mâncam pe ascuns toate prăjiturile și ciocolata din casă. Îmi cumpăram mereu brioșe de la bufetul școlii. Cumva, am ajuns la cea mai mare greutate pe care am avut-o până atunci. Nu mă simțeam bine cu mine, îmi era rușine să merg la școală, la orele de sport. Îmi era dor de ai mei, de o îmbrățișare reală, de colegii mei din România. Am dat vina pe kilogramele pe care le acumulasem. Am crezut că nu mă pot adapta la noua mea viață pentru că nu eram slabă. Așa că am început iar să țin dietă, să număr calorii, să fiu atentă la ce mănânc. După care veneam acasă și mă aruncam iar în binge-uri de zile mari. Vina a fost la un moment dat așa de mare încât aveam nevoie de o modalitate de a șterge ceea ce s-a întâmplat. Așa că am decis să îmi bag degetele pe gât, crezând că asta va rezolva totul. Nu a devenit un obicei, făceam asta foarte rar pentru că era incomod, durea și nu puteam să o fac când era altcineva în casă de teamă să nu fiu auzită. Mă simțeam murdară. Mă spălam pe dinți, dar tot rămâneam cu un gust oribil în gură. După am citit pe un site pro-bulimie că dacă te speli pe dinți imediat după ce vomiți, se distruge smalțul, așa că am decis să aștept vreo oră până să o fac. Am citit și cum să faci să îți dai seama dacă ai vomitat tot, ce alimente se vomită mai ușor, etc. Da, există astfel de site-uri pe internet, din păcate.
Încă îmi era frică să stau deasupra toaletei mai mult de 10 minute, credeam că o să îmi vomit organele interne la cât de mult mă durea. Încercam să nu mai mănânc nimic după, dar partea de bingeing a fost mult mai puternică în perioada aceea și de multe ori ajungeam să mai mănânc dulciuri până la finalul zilei.
Când m-am întors acasă în vacanța de Crăciun am avut o cădere psihică. Gândul de a nu-i vedea iar pe ai mei câteva luni era de nesuportat. Așa că am decis să rămân în țară, să mă întorc la familia și colegii mei. Am intrat iar la dietă și m-am întors în zona pe care o consideram eu ok. Apoi m-am îngrășat iar, chiar înainte de majoratul meu. Timp de 10 zile nu am mâncat nimic solid, am băut doar sucuri naturale, făcute de mine sau mama la storcătorul din bucătărie.
Mama mă ajuta să țin dieta asta pentru că știa că vreau să arăt bine de ziua mea și că dacă nu aș fi reușit aș fi intrat probabil într-un episod depresiv. De asemenea, atunci când începeam o nouă dietă, inclusiv pe aceasta, parcă aveam altă energie în mine, eram mai optimistă, mai încrezătoare. Kalsey Miller numește fenomenul acesta „The Diet Buzz” – o perioadă scurtă de timp în care nu prea îți e foame și poți să ți o dietă fără prea mare efort. Radiezi de fericire pentru că știi că de data asta o să fie ok și de data asta o să fii mai slabă și mai fericită ca niciodată.
Evident, până ți se face foame.
Așa a fost și în cazul dietei mele de majorat. Primele zile au fost suportabile, mai ales că deoarece consumam vreo 600-700 de calorii lichide pe zi, rezultatele au venit imediat și simțeam că merită tot efortul. Apoi am devenit irascibilă, nu puteam să mă concentrez la școală, abia așteptam să ajung acasă să dorm. Mă enerva faptul că trebuia să trec prin asta. De ce nu sunt și eu slabă de la mama natură? De ce trebuie să țin dietă toată viața mea? După 10 zile de suc de sfeclă arătam minunat în rochia mea de majorat. A fost o seară frumoasă.
Apoi m-am îngrășat iar.
Ajunsesem într-un punct în care îmi era frică de mâncare, eram dezgustată de propria persoană și nu înțelegeam ce trebuie să fac pentru a trece odată peste problema asta. Mă cântăream zilnic, întreaga mea zi fiind afectată de numărul de pe cântar, mă cercetam în fiecare oglindă și vitrină, mă comparam cu fiecare femeie de pe stradă.
Înainte să merg la restaurant, căutam meniul pe internet ca să știu de dinainte care este varianta cu cele mai puține calorii. Îmi era frică de mâncarea cu sos ca de o notă mică la BAC.
Cu toate acestea, cu cât controlam mai mult ce mâncam pe timpul zilei cu atât mâncam mai multe dulciuri seara. Le mâncam pe ascuns, cu rușine. Le mâncam repede, pe nerăsuflate, ca și cum ar fi fost ultimele bucăți de ciocolată de pe planetă. Mâncam de parcă eram în transă, iar când mă trezeam mă simțeam prea plină, umflată, vinovată. Și deja plănuiam o nouă dietă care să mă salveze. Toate consecințele acestea negative au apărut treptat, dar s-au accentuat mai tare după vârsta de 19-20 de ani.
Apogeul poveștii mele cu dietele s-a întâmplat anul trecut, pe când aveam 23 de ani. Locuiam deja cu prietenul meu de aproape doi ani și îmi era foarte greu să mănânc okay pentru că el voia mereu cartofi prăjiți și tot felul de alte preparate cu multe calorii, iar eu mă frustram dacă trebuia să gătesc ceva fără să pot să mănânc după. Și nici nu voiam să mănânc salată în timp ce el mânca în fața mea burgeri sau alte preparate pe care eu nu aveam voie să le mănânc. Mă îngrășasem, mă simțeam neatractivă, așa că obsesia mea pentru slăbit a revenit la capacitate maximă.
Prietenul meu a trebuit să plece vreo două luni în alt oraș datorită jobului. Am profitat de ocazie și am ținut o dietă de 1200 de calorii pe zi (un copil de 4 ani are nevoie de 1400 de calorii, ca idee). Mergeam zilnic la sală, la antrenamente de intensitate mare, după care mai făceam un antrenament acasă. Am tras de mine mai mult ca niciodată, voiam să ajung la greutatea aceea pe care o visam de atâta timp. Am printat poze cu fete care aveau abdomenul plat și citate motivaționale și le-am lipit pe oglindă. Am început să mă măsor cu centimetrul la brațe, sâni, stomac, fund și coapse. Îmi notam totul pe spatele unei agende. Intrasem într-un ritm, încercam să fiu extra-concentrată. Dar a venit, bineînțeles, ziua fatidică a binge-ului. Nu aveam dulciuri în casă pentru că încercam să nu mai cumpăr, așa că binge-ul meu a fost constituit din migdale și curmale. Am mâncat până mi s-a făcut rău. M-am panicat instant, nu puteam să stric acum tot ceea ce muncisem la sală. Așa că m-am dus la baie și am vomitat. Asta a fost într-o marți. Îmi amintesc pentru că a devenit o obișnuință. Marțea aveam un antrenament mai greu la sală și eram tare mândră de mine că îl duceam până la capăt. După care seara cum-necum, venea bingeul. Veneau vina și panica, așa că venea și momentul în care îmi băgam degetele pe gât. Apoi mă duceam în pat și plângeam pentru că nu înțelegeam cum e posibil și cum îndrăznesc ca după toate astea să îmi mai fie foame.
Ajunsesem la greutatea pe care mi-o doream. Aveam abdomenul plat, îmi cumpărasem o serie întreagă de haine pentru că celelalte îmi erau largi. Am fost fericită. O săptămână. După care nu a mai fost îndeajuns, voiam să fiu mai slabă, să mănânc și mai puțin, să mă antrenez și mai mult. Conform experiențelor anterioare, acum că am slăbit, urma să mă îngraș. Și îmi era o poftă dureroasă de dulciuri și patiserie și fast-food și orice altceva în afară de piept de pui și salată. Știam că urmează binge-urile și nu știam ce sa fac să mă opresc. Îmi era frică. Eram singură. Oricât aș fi încercat să îi explic cuiva, îmi era rușine să menționez și partea cu bulimia. Când a venit următorul binge nu a mai fost marți. Dar cu toate astea am fugit repede la baie să îmi răscumăr greșeala. Apoi asta a devenit noua mea normalitate pentru un timp.
Când prietenul meu s-a întors, nu am putut să continui să fac asta, pentru că era mereu acasă când eram și eu, iar casa e mică și m-ar fi auzit dacă mă duceam la baie să vomit. Așa că ușor-ușor am început să mă îngraș. Mă uitam la cântar și îmi era groază. Nu din nou. Nu mai pot trece iar prin asta.
Am decis că trebuie să îi spun cuiva prin ce trec, nu mai puteam duce de una singură toată povara.
Așa că i-am spus lui. Am regretat profund momentul, pentru că reacția nu a fost cea pe care mi-o doream. A întors cumva toată poveste spre propria lui persoană, întrebându-mă cum îl va afecta pe el tulburarea mea de alimentație. „Păi și asta înseamnă că nu mai mâncăm niciodată împreună? Nu mai facem de mâncare?”. Nu aveam energia necesară să îi explic că că tot ce îmi doream era să îmi zică că va fi ok, că vom fi ok.
Deși reacția inițială a fost una lipsită de empatie, cu timpul a început să-mi înțeleagă suferința și să mă încurajeze să fac proiecte prin care să pot ajuta alte femei care au trecut prin ce am trecut și eu. Așa a apărut Corp Străin, un proiect foto despre femei care au trecut prin diete extreme și astfel, printr-o înstrăinare de propriul corp.
Între timp am descoperit și conceptul de intuitive eating, lansat în `95 de nutriționistele Evelyn Tribole și Elyse Resch. Mâncatul intuitiv mi-a adus aminte de copilărie, de timpul acela în care nu împărțeam alimentele în bune și rele, ci doar mâncam când îmi era foame și mă opream când mă săturam, fără ca acest lucru să aibă vreun impact emoțional asupra mea. Am făcut puțin research despre intuitive eating în România și am fost dezamăgită să observ că rezultatele în limba română asociază acest concept cu cel de dietă. „Mancatul intuitiv este noul trend de dietă care te va ajuta sa slabesti”. Nu, mâncatul intuitiv nu este o dietă și nici nu te ajută neapărat să slăbești. Mâncatul intuitiv te recalibrează în așa fel încât să faci pace cu mâncarea, să mănânci când îți este foame (nu la ore fixe, nu în cantități prestabilite, nu într-un mix calculat de micro/macro nutrienți) și să nu mai simți vină atunci când mănânci.
Cum spun Evelyn Tribole și Elyse Resch, vina este un sentiment pe care trebuie să îl ai dacă ai comis vreo crimă, nu are ce căuta în relația ta cu mâncarea.
De curând am creat un grup de Facebook care se numește Body Positivity & Anti-Diet Club și este destinat femeilor care au obosit să țină diete restrictive care le pun sănătatea fizică și psihică în pericol. În România nu există destul de multe resurse care să scoată în evidență nocivitatea diet culture-ului și legătura sa cu tulburările de alimentație. O industrie de miliarde profită de inocența noastră și de dorința obsesivă de a arăta așa cum arată femeile din reviste (majoritatea manipulate digital în Photoshop). Ni se bagă pe gât reclame și influenceri care promovează ceaiuri laxative, corsete, costume de transpirat, diete peste diete, ursuleți gumați care suprimă apetitul. Trebuie să încercăm să vedem și dincolo de aceste promisiuni făcute de diet culture, pentru că majoritatea nu sunt realizabile. 95% dintre diete eșuează. Aici nu mai este vorba de „motivație” și „disciplină”, ajungi să lupți împotriva ta. Normal că atunci când nu te hrănești corespunzător corpul tău îți dă semnale de alarmă, ai dureri de cap și stări de leșin. Normal că nu poți duce până la capăt un antrenament greu când tu toată ziua nu ai mâncat decât o banană. Normal că dacă bei ceaiuri cu o listă de ingrediente mai lungă decât ambalajul o să ai probleme cu stomacul.
Ce-ar fi dacă am înceta să ducem războiul acesta? Să renunțăm la ideea că vom fi mai bune, mai frumoase, mai dorite dacă mai slăbim „alea 2 kile din jurul taliei”? Să ne trăim viața aici și acum, nu în viitorul acela în care vom arăta mai „bine”?
Încă mai sunt zile când mă uit în oglindă și nu îmi place ce văd, apoi îmi vine automat ideea de a ține iar o dietă. Dar îmi aduc aminte că nu asta e soluția, că dietele doar m-au făcut să mă simt mai prost la final, și să mă îngraș mai mult. Știu că poate nu o să-mi iubesc corpul niciodată, dar știu că acum îl respect și nu aș mai face niciodată ceva care să îl pună în pericol. Și mai știu că nu trebuie să aștept să slăbesc ca să îmi trăiesc viața și că nu o să îmi mai refuz niciodată experiențe de teamă să nu fiu judecată pentru cum arăt.
„Worthy now. Not if. Not when. We are worthy of love and belonging now. Right this minute. As is.” – Brene Brown
.
.
Pentru mai multe detalii despre cum se manifestă și tratează tulburările de alimentație, vezi factsheet-ul nostru.
