“Din păcate, încă nu există metode obiective de a măsura depresia.”
Larisa: Bună și bine ați venit la podcastul Mental Health for Romania! Eu sunt Larisa, sunt cercetător în psihiatrie, iar astăzi o am alături pe Rodica.
Rodica: Bună! Eu sunt Rodica și sunt consilier psihologic, iar astăzi o să vorbim despre depresie sau tulburarea depresivă majoră, un subiect de interes pentru mulți dintre noi, având în vedere prevalența ei foarte ridicată.
Larisa: Rodica, ai putea să ne oferi tu o definiție a depresiei?
Rodica: Sigur, acum cred că e important să facem, așa, o trecere, pe scurt, având în vedere că o să intrăm în profunzime la partea de simptome și conceptualizare și tratament mai mult.
Putem să spunem că depresia este o tulburare psihică ce poate afecta toate ariile vieții unei persoane. În general, atunci cand cineva trece printr-o asemenea perioadă, de tip depresiv, ne putem da seama prin dificultățile persoanei respective de a se implica activ în relații, în sarcinile de la muncă sau în cele gospodărești. Ca stare principală pe care o putem observa la aceste persoane este cea de tristețe profundă și asta știu că o să ne povestești și tu mai pe larg puțin mai târziu. În general, când spunem depresie și când folosim acest termen, ne referim la tulburare depresivă majoră și pentru acest podcast vom păstra această asociere de termeni. Depresie va însemna tulburare depresivă majoră.
Larisa: Mhm, mulțumim mult, Rodica. Și în ceea ce privește simptomele, care sunt acestea? Cum putem să ne dăm seama dacă poate avem simptome de depresie sau cineva apropiat are aceste simptome?
Rodica: Mhm. Ar fi destul de ușor dacă am împărți simptomele în 4 categorii, mai mult ca să le înțelegem, nu neapărat așa cum sunt prezentate ele în manual, pentru că știu că asta este o parte de evaluare și de diagnoză de care o să vorbești tu mai târziu. Cele 4 dimensiuni de care.. la care vreau să mă refer sunt: cea emoțională, cea comportamentală, cea cognitivă și cea fizică. Și o să le luăm puțin pe rând. În rândul stărilor emoționale, aici ne referim la stările de tristețe profundă și devalorizare. În principiu, astea două sunt. De multe ori, acestea sunt acompaniate cumva de emoții intense de vinovăție, rușine sau stări de irascibilitate. De asemenea, tot din sfera asta emoțională poate să mai apară un fenomen, și anume aplatizarea emoțională, cea în care ne este foarte greu să mai simțim orice, nu ne putem da seama ce emoții simțim sau cum resimțim anumite evenimente din exterior.
Larisa: Voiam să te întreb, cred că acestea sunt și cele mai comune, nu? Cele pe care majoritatea persoanelor le asociază cu un diagnostic de depresie.
Rodica: Sigur, sigur, sigur. Atunci când interacționăm cu o persoană care se confruntă cu o perioadă din aceasta dificilă, putem să observăm stările astea emoționale destul de ușor. Și și în plan personal, ca fenomene emoționale, astea sunt, aceștia sunt indicii cumva că ne apropiem de zona de depresie. Dacă e să mergem în zona comportamentală, aicea o să observăm o diferență foarte mare în nivelul nostru de activare pentru activități obișnuite. O să ne dăm seama că ne e tot mai greu să intrăm în contact cu alți oameni – aicea ne referim la contactul social –, să luăm decizii, să ne ținem de anumite angajamente, de sarcini gospodărești, profesionale sau școlare. Dacă e să ne gândim la planul cognitiv, aici cea mai profundă parte este cea de concentrare. O să ne dăm seama că ne e foarte greu să ne concentrăm, vom ieși mai repede din sarcini, vom resimți mult mai ușor oboseală când trebuie să depunem un efort intelectual și, în același timp, și un efort de atenție poate să vină cu un consum foarte mare de resurse. Ce se mai întâmplă din punct de vedere cognitiv e partea de gânduri de depreciere negativiste, duse la extrem, de autoînvinovățire. Poate ne vom gândi chiar că nu există sens și ne vom gândi mai mult la ce înseamnă moarte – atât ca frică de aceasta, cât și ca ideație suicidară, poate. În plan fizic, vom resimți modificări de zi cu zi și și pe termen mai lung. Și aici mă refer la scăderea apetitului pentru mâncare, scăderea apetitului pentru sex, vom avea schimbări în ceea ce înseamnă igiena somnului – putem dormi mai mult sau mai puțin, vom fi agitați sau va apărea chiar lentoarea fizică – faptul că ne este foarte greu să facem anumite lucruri, să ne ridicăm din pat, poate. Și mai apare și scăderea sau creșterea în greutate. Desigur, fiecare dintre cei cu probleme de tip depresiv resimt aceste simptome în diferite forme și contexte. Iar o bună resursă pentru a înțelege depresia poate să fie cartea lui Andrew Solomon, “Demonul amiezii”. În ceea ce privește diagnosticarea, ne poate explica mai multe Larisa. Oare, ne poți ajuta tu pentru partea asta de a vedea cum putem să măsurăm depresia și cum se pune un diagnostic pentru această tulburare, Larisa?
Larisa: Mhm, sigur. În primul rând, o să caut și eu cartea, haha.
Rodica: E o aventură.
Larisa: Legat cum măsurăm depresia, în sensul cel mai strict al cuvântului, nu există metode obiective de a măsura depresia sau de a ajunge la un diagnostic. Nu există teste de sânge sau metode de imagistică prin care să spunem cu exactitate că cineva are depresie sau nu. Și, din aceste motive, evaluarea prezenței simptomelor din DSM-5 se fac printr-un interviu clinic, care stă la baza primirii acestui diagnostic. Criteriile de diagnoză sunt 9 la număr și este nevoie să ai 5 dintre aceste 9 simptome. Un singur simptom este, de altfel, obligatoriu din lista de 9, și anume anhedonia. Asta înseamnă, practic, că două persoane cu același diagnostic de depresie pot avea în comun doar un singur simptom. De aceea, putem să spunem cumva că depresia e mai degrabă definită ca un termen umbrelă, decât ca un sindrom unitar, pentru că există sute de combinații de simptome care ar putea duce la un astfel de diagnostic. Deci, putem să spunem că este o tulburare foarte eterogenă, adică se prezintă foarte diferit la persoane diferite, așa cum am spus – două persoane pot avea ambele depresie, dar pot împărtăși un singur simptom comun. Și aici, ca exemplu, unul dintre simptomele de diagnostic este creșterea sau pierderea în greutate. Așa cum vă puteți da seama din acest simptom, deși el, să zicem că este bifat în punerea unui diagnostic, în realitate prezintă două opțiuni complet diferite. Persoanele respective se confruntă cu două probleme destul de diferite. Și, tocmai din dorința de a demarca cumva aceste diferențe de prezentare ale depresiei, manualul de diagnostic DSM-5 recunoaște 5 subtipuri și anume psihotic, catatonic, atipic, anxios și melancolic. Iar aici, doar pentru a fi diagnosticat cu subtipul melancolic, este nevoie să fie consultate alte 8 criterii de diagnostic. Și astfel, în practică, vă puteți da seama că aceste subtipuri introduc și mai multă variabilitate față de diagnosticul principal, care, oricum, cum am spus, este destul de divers și diferit de la persoană la persoană. Și, deși în trecut se credea că anumite antidepresive funcționează mai bine pentru un anumit subtip, de exemplu, studii recente cu grupuri mai mari de oameni nu au putut să refacă aceste rezultate, ceea ce nu este surprinzător, având în vedere gradul de eterogenitate chiar și în cadrul subtipurilor. Și, mai mult decât atât, aceste subtipuri nu sunt chiar stabile de-a lungul timpului, adică o persoană poate avea mai mult de un subtip în mai multe perioade ale vieții sale, ceea ce, din nou, introduce niște probleme legate de validitatea acestor măsuri. Dar, momentan, acesta este modul în care depresia se măsoară și se diagnostichează. Dacă vă întrebați de ce sunt importante aceste detalii, de ce am intrat în atât de multe detalii legat de măsurătoarea depresiei, ei bine, modul în care măsurăm și diagnosticăm depresia este normal strâns legat de tratamente – nu putem avea, sau este mai greu să avem tratamente care să funcționeze bine pentru toată lumea dacă nu înțelegem exact problema pe care aceste persoane o au, având în vedere că noi o tratăm cumva unitar, deși ea este atât de, sau poate fi atât de, diferită.
Rodica: Ok, mulțumim mult, Larisa, pentru clarificări și pentru inputul din cercetare. Și cred că e foarte relevant faptul acesta, că ai punctat cât de mare poate fi variabilitatea de simptome. Acum cred că ar ajuta dacă am merge și în zona aceasta de cum ajungem să ne întâlnim cu depresia, și aicea, dacă ne poți ajuta tu din nou să ne explici care sunt cauzele, care sunt factorii de risc care construiesc tulburarea depresivă majoră.
Larisa: Sigur că da, și voi începe prin a spune că tulburările psihice, adică inclusiv depresia, sunt foarte complexe și apar în urma unor interacțiuni complexe între mai mulți factori, care pot să fie de natură biologică, psihologică și socială. Pentru mult timp, cercetarea din domeniu a fost destul de reducționistă, și anume s-a focusat mult prea mult pe unii factori, neglijându-i pe alții. De exemplu, modelul biologic, cel al dezechilibrului chimic, cu care probabil sunteți și voi familiari, care, deși poate fi implicat, nu cuprinde complexitatea acestei tulburări și, cu siguranță, nu putem spune că depresia este cauzată exclusiv de acest dezechilibru chimic. Și, deci, câțiva factori care pot crește riscul de a avea depresie… din nou, este cel mai probabil o interacțiune între mai mulți dintre acești factori. Niciunul dintre factori nu îl exclude pe celălalt. Pot fi evenimente stresante din viața unei persoane, cum ar fi pierderea unei persoane dragi sau ruperea unei relații, pierderea unui loc de muncă. De aici s-a și dezvoltat cumva o subramură de cercetare care studiază legătura între inflamație – așa cum este ea determinată de stres – și depresie, de exemplu. Un alt factor de risc sunt factorii genetici. Știm, de exemplu, că dacă ai o rudă apropiată care suferă de depresie, atunci și riscul tău de a avea depresie este mai mare. De asemenea, evenimentele traumatice din copilărie, fie că sunt de natură fizică sau psihică, sau, așa cum arată studiile recente, percepția noastră asupra lor – nu neapărat faptul că ele s-au întâmplat sau nu, ci mai mult cum percepem noi aceste lucruri. De asemenea, izolarea, mai precis singurătatea, poate să contribuie la depresie. Prezența altor boli cronice și, de asemenea, anumite tipuri de medicamente, care, desigur, sunt toate luate în calcul atunci când ne prezentăm la medicul psihiatru sau la un psiholog, suspectând simptome de depresie. Deci, cam acestea ar fi, în mare parte. Dar, din nou, nu sunt.. nu se exclud unele pe altele și cel mai probabil toate interacționează între ele într-un mod foarte complex. Tocmai de aceea sunt persoane care au fost expuse la acești factori de risc și care nu au dezvoltat niciodată depresie, la fel cum sunt persoane care, dimpotrivă, au primit un diagnostic de depresie. Deci, încă nu înțelegem în totalitate care este combinația între acești factori care duce sau nu la un diagnostic, dar astea sunt informațiile pe care le avem la acest moment. Ai putea, Rodica, ca să ne spui tu în continuare, urmând cumva așa, o ordine cronologică, haha, o logică a poveștii, să ne spui cum se poate trata depresia, dacă ne confruntăm cu simptome depresive și vrem să apelăm la tratament, ce tipuri de psihoterapie, de exemplu, putem să accesăm și cum ar funcționa acestea pentru noi?
Rodica: Ok, desigur. Aici, pentru partea de psihoterapie, o să încep menționând ingredientul esențial pentru recuperare: o relație terapeutică în care clientul să se simtă în siguranță și să poată exprima emoțiile intense, un spațiu în care să se simtă ascultat și înțeles. Acesta este ingredientul cheie de care menționam și este cel care construiește întregul proces terapeutic, fie că vorbim de câteva săptămâni sau câteva luni. În acest cadru, în care terapeutul ascultă, empatizează și lasă spațiu pentru durerea clientului, simptomele capătă sens în povestea de viață proprie – asta apropo și de cauzele despre care tu ai menționat, Larisa – iar strategiile prin care se pot diminua aceste stări se conturează tot mai ușor. Acuma, referitor la tehnici, ele pot varia de la o paradigmă la alta, de la un tip de psihoterapie la celălalt. Iar ceea ce știm din practica psihologică este că ajută foarte mult ca psihoterapeutul să poată jongla cu tehnici validate din diferite tipuri de formare. În funcție de specificul cazului, putem să observăm că anumite strategii pot funcționa bine sau mai puțin bine, în funcție de caz și în funcție de simptomatologie, de exemplu. Iar aceste tehnici pot veni din direcția cognitiv-comportamentală, de exemplu, din paradigma relațională sau sistemică, din somatic experience, din logoterapie sau art-terapie.
Având în vedere acele dimensiuni enumerate anterior la partea de simptome, ajută să se pornească de acolo cu introducerea strategiilor. Activarea deficitară la nivel comportamental, cea de care menționam anterior, duce la gânduri că nu suntem în stare. Astfel, ajungem la emoții intense de devalorizare și tristețe, care ajung să se impacteze apoi fiziologic și nu mai putem să facem task-urile. Putem să privim această explicație ca o buclă pe care avem nevoie s-o adresăm în terapie și avem nevoie să o rupem. Putem s-o rupem prin faptul că încercăm, cu forțele curente din acel moment în care ne aflăm – de cele mai multe ori, foarte greu de adus în prim-plan, acele forțe –, avem nevoie să facem asta ca să reușim să facem sarcini potrivite pentru starea de atunci. Și aici vorbim de zona de proximă dezvoltare, în așa fel încât putem să alegem, și e cel mai bine să alegem, acele sarcini la care știm că putem să avem acces în momentul în care, de exemplu, nu ne putem ridica din pat sau ne simțim foarte singuri, foarte triști. Pe măsură ce reușim să facem acele sarcini micuțe, potrivite pentru starea în care suntem, putem să prindem încredere în propria persoană și și în procesul terapeutic, în procesul care se leagă cu ajutorul psihoterapeutului.
Mai departe, sunt foarte important de adresat convingerile pe care le are persoana în cauză. Sentimentele intense trăite au ca rădăcini aceste convingeri – „nu sunt bun de nimic”, „nimic nu are sens”, „nu merit să fiu iubit” – sunt diferite direcții în care mintea noastră poate merge și crea aceste gânduri și a le menține. Și e nevoie să le flexibilizăm. De cele mai multe ori, putem să facem asta foarte bine cu ajutorul unui psihoterapeut. Mai mult decât atât, aceste convingeri pot fi cauze ale nevoilor fundamentale neîmplinite în prima parte a vieții – în copilărie și în adolescență. Așadar, ajută mult ca proces intens și profund de vindecare, dacă se poate să vindecăm și aceste zone în care anumite nevoi nu au fost suficient îndeplinite în copilărie și în adolescență. Asta, din nou, face legătură cu ce ai menționat tu, Larisa, mai devreme, legat de istoricul de abuz, care este posibil să existe. Putem să vindecăm acele zone prin relatarea unor momente din trecut și integrarea lor în povestea de viață, în așa fel încât să putem privi cu blândețe către acele amintiri, dar, în același timp, să putem să gestionăm situațiile actuale în care suntem, diferențiind cumva ce s-a întâmplat atunci de ce se întâmplă acum, chiar dacă cu același substrat. Un exemplu aici ar putea să fie faptul că m-am simțit singur și respins în adolescență, dar acum, la vârsta adultă, învăț ușor-ușor să nu mă mai percep ca fiind nedemnă de afecțiune și învăț să nu mă mai izolez și să fac legături sănătoase cu oamenii din jur.
O altă direcție în care e foarte util să mergem în psihoterapie este cea a deficitului de hormoni ai fericirii, să le spunem așa, de care știu că o să menționezi și tu în partea de tratament medicamentos. Dar există și anumite activități pe care le putem include în rutină, în așa fel încât să stabilizăm acest dezechilibru chimic de care probabil că auzim, și aceste activități sunt destul de simple. De obicei se referă la efortul fizic pe care îl putem face. Aici intră sport, dans, drumeții sau orice alte activități care ne fac plăcere.
O altă dimensiune în care se lucrează este cea a sensului – atunci când nu avem un sens, este mult mai ușor să cădem în mrejele depresiei. Astfel, construirea unui sens este esențială – aici putând fi introduse și elemente de logoterapie. După cum întreba și un urmăritor pe Instagram, putem să ne construim sens prin legătura avută cu divinitatea, prin lupta pe care o formăm pentru o anumită cauză, un voluntariat sau în activități de activism, sau alte valori pe care le urmăm cu rigoare. Integrarea corpului este iarăși importantă – înțelegerea stărilor neplăcute fizic, având în vedere dimensiunea fizică de care menționam anterior a depresiei, și aici este necesar să facem asta ca prim pas, să înțelegem de ce avem acele stări și, mai apoi, să includem tot așa în rutina zilnică metode de self-care, de îngrijire a corpului, în care să putem să adresăm această problemă specifică.
Pe lângă asta, mai există o dimensiune foarte importantă și destul de sensibilă în ceea ce privește persoanele cu probleme depresive, și anume partea socială. E foarte important ca în cadrul terapiei să putem să învățăm acele strategii prin care noi să ne creăm un cadru sănătos relațional – să avem parte atât de suport, să știm că avem prieteni, avem persoane care ne iubesc și cărora le putem manifesta afecțiune, și asta știu că se construiește în timp și că este un lucru care, din nou, poate să fie făcut cu ajutorul unui terapeut.
În ultimele etape ale terapiei, când simptomele sunt stabilizate, e necesar să găsim acele elemente pe care să le includem în continuare în viețile noastre, ca grijă pe care să o avem față de propria persoană pe fiecare din dimensiunile de care am pomenit și, în același timp, să le avem cumva ca un scut împotriva recăderilor posibile.
Larisa: Mulțumim mult, Rodica, mi se pare foarte interesant cum putem să observăm clar că în terapie se abordează cam aceleași zone pe care le-am discutat și noi în cadrul simptomelor și factorilor de risc; se adresează pe bucățele, tocmai pentru a ne focusa pe probleme specifice. Mi se pare interesant că sunt chiar anumite exerciții pe care le putem face ca să ne simțim mai bine și care adresează partea de dezechilibru chimic, cum ar fi mișcarea, și mă bucur mult că ne-ai vorbit despre asta.
Rodica: Da, și în același timp e foarte ușor de pus în practică dacă facem asta cu rutina. Și dacă tot vorbim de dezechilibru chimic, aicea ne poți explica tu mai multe pe partea de medicație.
Larisa: Sigur. Cred că e important să vorbim puțin și despre tratamentul medicamentos. El se poate combina cu psihoterapia. Sunt multe persoane pentru care funcționează bine combinația dintre cele două, la fel cum sunt, desigur, persoane pentru care funcționează bine doar unul dintre cele două tratamente. Apelarea la tratament medicamentos este, în primul rând, o alegere personală care trebuie, desigur, discutată cu medicul psihiatru și cu psihologul nostru.
Dar este bine de punctat: cea mai cunoscută clasă de medicamente antidepresive este aceea a inhibitorilor selectivi ai recaptării serotoninei, sau SSRIs în engleză, care funcționează pentru aproximativ o treime din persoanele care le încearcă. Așa cum le spune și numele, aceste medicamente, printre care se află și sertralina, de care este posibil să fi auzit, mențin un nivel al serotoninei mai mare în creier. Deci, așa cum le spune și numele, acestea funcționează în primul rând prin acțiunea lor la nivelul sistemului de serotonină. Dar, cu toate acestea, deși este un tratament care funcționează pentru o bună parte din cei care le încearcă, poate dura între 4 și 6 săptămâni ca să observăm efectele. Deci nu sunt imediate și, de obicei, în perioada aceasta sunteți monitorizați de medicul vostru psihiatru ca să.. tocmai ca să vedeți cum funcționează pentru voi. Dacă nu funcționează, probabil că vi se va recomanda să încercați altceva sau să modificați doza, toate aceste lucruri făcându-se în strânsă legătură și sub recomandarea medicului psihiatru, desigur. Dar, așa cum am discutat, fiindcă depresia este o tulburare complexă, se cercetează și medicamente noi pentru acele grupuri de persoane pentru care tratamentele deja existente nu funcționează. Fiindcă, într-adevăr, sunt persoane care încearcă mai multe grupe de tratamente și totuși nu se simt mai bine, nu observă o îmbunătățire. Un astfel de medicament este esketamina, care este folosită pentru tratarea depresiei care nu a răspuns la niciun tratament din cele deja disponibile. Nu este în niciun caz un tratament de primă linie, dar este un tratament nou, care funcționează în principal prin modularea transmiterii de glutamat, deci pe o altă cale față de tratamentele pe care deja le-am menționat, care funcționează în principal prin acțiunea lor asupra serotoninei.
Menționez acest lucru doar pentru a vă informa că există și astfel de tratamente, iar aici putem să vedem din nou cât de complexă este depresia, chiar și atunci când vorbim despre un dezechilibru chimic, nu vorbim despre un transmițător sau despre un altul, ci vorbim cel mai probabil despre o rețea și despre interacțiuni complexe pe care nici în momentul de față nu le înțelegem complet. Cam asta este foarte pe scurt despre medicamente. Rodica va vorbi despre psihoterapie. Dar, din nou, dacă vă confruntați cu simptome depresive, cel mai bine este să discutați cu un medic psihiatru sau cu un psiholog și vrem de asemenea să rețineți că informațiile pe care vi le oferim aici, în cadrul podcastului, sunt doar atât: informații. Mai departe, ai putea să ne spui mai multe, Rodica, despre rolul apropiaților și poate să ne dai chiar câteva sfaturi pentru apropiați, mai ales că, din cauza prevalenței ridicate a depresiei, sunt șanse mari să cunoaștem una sau chiar mai multe persoane din cercul nostru de prieteni sau chiar din familie care să se fi confruntat cu depresia?
Rodica: Aici, referitor la rolul apropiaților și anumite îndrumări pentru aceștia, sunt mai multe aspecte de luat în vedere. În primul rând, este clar – și aici mă adresez direct către persoanele apropiate, pentru aparținătorii celor cu depresie – este clar că vreți să le fiți alături, să îi știți bine și sănătoși. Faptul că relația sau interacțiunea nu mai e la fel între voi nu înseamnă că relația a rămas fără esență sau că nu mai există grijă și iubire între voi. Ce este adevărat, totuși, e că resursele celor cu depresie sunt, de cele mai multe ori, foarte limitate sau inexistente. Acesta e un mesaj cumva general pentru cei dintre noi care s-au confruntat cu a vedea o persoană dragă în suferință, în depresie, și nu știam cum să facem față sau cum să gestionăm anumite situații, poate chiar cu impact emoțional. Și atunci putem spune că e nevoie, din partea noastră, din acea poziție, de îngăduință, de înțelegere pentru ceea ce persoanele respective care se confruntă cu probleme depresive ne pot oferi nouă în acele momente. Putem să observăm că nu primim nimic în schimb sau poate chiar că cei cu depresie ne îndepărtează. Și aici e important să știm că nu e despre ei ca oameni, ci este despre reacțiile care sunt normale în cazul depresiei.
Și aici ajungem la al doilea aspect important: să încercăm, din poziția de aparținător, să privim separat persoana de simptom. De exemplu, prietenul meu este un om integru și responsabil, însă simptomele de depresie duc la imposibilitatea de a-și face sarcinile de o vreme. Sau sora mea, știu că este o fire blândă, însă irascibilitatea din depresie se vede în atitudinea ei din ultima perioadă.
Ce mai putem să facem noi, ca aparținători, este să luăm din sarcinile celor cu depresie atât cât putem și când putem, în funcție de disponibilitatea noastră. Și astfel putem să rupem bucla în care menționam mai devreme că persoanele cu depresie sunt prinse de multe ori – nu pot să-și facă sarcinile, ajung la convingeri și emoții intense despre propria persoană și apoi nu pot să-și facă sarcinile din cauza activării insuficiente în plan fizic și comportamental.
De asemenea, în timpul recuperării, e nevoie să le oferim ocazia de a încerca sarcini ușoare. Asta, apropo, și de primul pas despre care ziceam că e important în psihoterapie, astfel încât ei să prindă încredere și să poată să-și revină ușor-ușor la activarea normală și la sarcinile pe care și le pot face în mod obișnuit.
Un alt element important: cum îi ajutăm? Asta ca întrebare clasică. Aici e bine de știut că eu, din rolul de partener, frate, părinte și așa mai departe, nu am datoria să vindec o tulburare psihică. E foarte utilă paralela cu un picior rupt: dacă am un om apropiat cu un picior rupt, nu am cum să-l vindec, are nevoie de un medic care să supravegheze problema, să intervină cu ghips, cu operație sau orice altceva e nevoie. Dar ce pot face eu este să fiu sprijin, dacă are nevoie să plângă, să strige de durere, să exprime frustrare pentru neputința de a se mișca, pot să fiu acolo, să-l ascult și să-l țin de mână. Și exact asta este ceea ce ajută cel mai mult să facem cu cei dragi în perioade de depresie. Ei au nevoie să fie într-un mediu în care pot ventila, în care pot exterioriza gândurile, dintre cele mai negre și mai întortocheate, de multe ori, și să exprime emoțiile intense de care tot pomenim: durere, tristețe, vină, neputință în orice formă și rușine, de multe ori. Și e nevoie ca ei să poată să facă asta în ce formă îi ajută pe ei. Ce-i ajută cu adevărat este să încercăm să înțelegem și să fim prezenți în povestea lor, lângă ei, cu ei. Și atunci când o să-și revină, sunt șanse mult mai mari să fie recunoscători pentru o strângere de mână și o privire blândă, care aprobă și e atentă la ei, decât o atitudine îngrijorată din partea noastră și în alertă și preocupată să rezolve toate lucrurile în stânga și-n dreapta. În general, ceea ce este cunoscut din perspectiva relațională asupra depresiei este că aceste elemente de prezență și empatie sunt vindecătoare: “sunt aici și te ascult”, “îmi pot imagina cât trebuie să-ți fie de greu”, “durerea ta are sens și mulțumesc că ai încredere să o împărtășești cu mine”, “oare ai vrea să-mi spui mai multe despre cum se simte?”. Acestea sunt doar câteva exemple de replici pe care le putem folosi în discurs cu o persoană apropiată, în suferință, în depresie. Astfel, ei simt că nu sunt singuri, o problemă foarte des întâlnită în rândul problemelor de depresie, și îi va ajuta către recuperare.
Totuși, de reținut: nu e nimic în neregulă cu noi dacă la un moment dat simțim că suntem fără resurse și vrem să cerem ajutorul, aparținători fiind. Fiecare dintre noi are limitele noastre și pentru că energia și efortul fiecăruia sunt diverse, ne ajută instrumente precum campaniile celor de la MentAid, un ONG românesc care fac campanii prin care promovează mesaje ușor de integrat și de pus în practică pentru aparținătorii celor cu depresie și nu numai.
Larisa: Foarte interesant, mulțumim mult, Rodica! E foarte, foarte bine de știut că există și campanii sau inițiative de genul acesta pentru aparținători fiindcă îmi imaginez că de multe ori aparținătorii suferă și ei alături de persoanele dragi care se confruntă cu depresie, deci e bine să știm că există ajutor și pentru ei.
Rodica: Acum cred că putem să trecem la întrebările din partea urmăritorilor și aici, Larisa, oare dacă ai putea să ne ajuți tu cu prima? Cum poți trece printr-o problemă de tip depresiv fără să apelezi la un specialist?
Larisa: Sigur, în cazul unei depresii mai puțin severe, se poate rezolva și de la sine, nu este exclus, însă vă încurajăm, în toate situațiile, să apelați la ajutor dacă aveți simptome caracteristice depresiei care durează mai mult de 2 săptămâni și care vă afectează viața de zi cu zi, modul în care socializați, în care vă desfășurați activitățile zilnice, mai ales că parcursul depresiei de cele mai multe ori nu este liniar. Așadar, chiar dacă poate credeți că nu este ceva foarte sever, este întotdeauna bine să vorbiți cu cineva, în primul rând discutați cu cei dragi sau cu prietenii voștri, apoi încercați să apelați la ajutor de specialitate fiindcă cu siguranță vă va ajuta. Și, de asemenea, e important să apelați la ajutor și prin prisma faptului că persoanele care au avut episoade depresive sunt de asemenea.. au de asemenea un risc de până la 3 ori mai mare de a avea din nou episoade în viitor. Deci este important să învățați metode prin care să gestionați aceste gânduri, sentimente, așa cum a descris și Rodica în cadrul metodelor care se pot folosi la psihoterapie de exemplu.
Rodica: Ok. Mulțumim mult, Larisa! Următoarea întrebare ar fi “Cum scăpăm de sindromul impostorului?”. Ne ajuți tot tu?
Larisa: Sigur. În primul rând, cred că toată lumea își dorește să scape de sindromul impostorului și spun asta fiindcă cred că majoritatea oamenilor se simt măcar.. s-au simțit măcar o dată așa, într-un context sau altul, dacă nu mai mult de atât. Aș vrea să precizez faptul că sindromul impostorului nu este specific persoanelor care au un diagnostic de depresie, ne putem confrunta cu toții cu acest sindrom. Nu este un diagnostic, ci mai degrabă un mod de a gândi, în care avem aceste gânduri negative și dubii legate de abilitățile noastre și ne gândim “oare când își vor da cei din jurul nostru seama că de fapt că n-avem ce să căutăm aici, că nu știm atât de multe pe cât pretindem” sau alte gânduri de genul ăsta. Și, deci, ce putem face, ca să răspund la întrebare. Ei bine, putem face mai multe lucruri. E un citat care îmi place destul de mult și care spune “nu credeți tot ceea ce gândiți” și asta pentru că nu toate gândurile noastre sunt reale, cum este și în cazul sindromului impostorului. Doar fiindcă avem aceste dubii, nu înseamnă că ele sunt neapărat concrete și reale. Putem să fim foarte apreciați, să avem parte de reușite și totuși să continuăm să avem aceste dubii. Așa că vă încurajez să încercați să faceți o distincție clară între fapte, ceea ce se întâmplă de fapt, reușitele voastre și gândurile pe care le aveți. Probabil știți mai multe decât credeți, iar dacă sunteți în locul în care sunteți, înseamnă că meritați să fiți acolo, nu s-a întâmplat printr-un accident sau prin noroc chior, cum poate v-ați gândit la un moment dat. Încercați de asemenea să nu vă comparați cu alții. Știu că sună mai ușor decât e, dar fiecare e pe drumul lui, și doar fiindcă ne comparăm cu cineva nu înseamnă că o să avem un rezultat mai bun, așa că nu are niciun rost.
De asemenea, gândiți în favoarea voastră. În realitate, majoritatea persoanelor care au sindromul impostorului sunt persoane foarte capabile, cu reușite profesionale, și șansele sunt că dacă aveți aceste gânduri, cel mai probabil nu sunteți un impostor. De asemenea, țineți cont de reușite. Puteți să vă țineți un document sau un carnețel în care să vă notați mereu lucruri care v-au mers bine, momente în care ați fost lăudați pentru ceea ce faceți și folosiți aceste resurse când vă confruntați cu dubii, tocmai ca să vă amintiți cât de capabili sunteți, adică faceți acea distincție între fapte și gânduri. Și, desigur, nu în ultimul rând, dacă persistă aceste gânduri, este foarte bine să discutați cu un terapeut și să adresați aceste gânduri negative în terapie.
Următoarea întrebare pe care am primit-o este legată de viața de student sau de elev, și mai exact cum ne poate afecta depresia, ca și elevi sau studenți – poți să ne spui tu mai multe, Rodica?
Rodica: Sigur că da. În primul rând, aici, ca răspuns general, ar putea să fie ceea ce am inclus anterior la partea de simptome și la partea de tratament, apropо de ce putem să introducem ca strategii. În același timp, suplimentar cumva pentru rolul de studenți sau elevi, aici aș sublinia importanța pe care o are cadrul social, cu precădere în adolescență, dar și în perioada de după adultul emergent. E foarte posibil să se întâmple un fenomen, și anume că deși este natural să dorim foarte mult să fim printre oameni și să simțim că aparținem unor grupuri sau conexiuni sociale, lucruri foarte sănătoase pentru un adolescent, s-ar putea, din cauza sau pe fondul simptomelor depresive, să ne fie foarte greu să facem asta, să ne conectăm cu oameni și să stăm cu ei. Câteodată putem chiar și să îi respingem, și atunci asta ar fi un lucru în plus pentru persoanele în rolul de studenți sau elevi.
Și, pe lângă asta, depresia ne poate afecta în plan școlar sau la facultate, din punct de vedere al performanței, pentru practică sau pentru materiile teoretice. Și, în același timp, s-ar putea să ne fie foarte greu să investim timp extra în activități de practică sau voluntariat. În același timp, ambele aspecte, și cea de context social și și de performanță, pot fi cu 2 tăișuri, în sensul în care ambele pot să fie piloni pentru tratamentul pe care să-l urmăm, cu sau fără terapeut, asta apropo de întrebarea urmăritorilor și apropo și de resursele pe care, de multe ori, le avem sau nu.
Larisa: Și acum am ajuns la ultima întrebare pe care am primit-o de la unul dintre urmăritorii noștri, și anume: “cum poți să scapi de sentimentul că vrei toată atenția, dar în același timp să vrei să fii singur sau vrei să fii lăsat singur?”
Rodica: Aici aș putea spune că singurătatea, ca sentiment, dar și ca modalitate obiectivă de petrecere a timpului liber, este într-adevăr un element al depresiei. Ne place să rămânem singuri de multe ori și, în același timp, sentimentul de singurătate este unul profund și copleșitor. Legat de cealaltă parte a întrebării, a vrea toată atenția se traduce în cazul depresiei în a vrea să fii ascultat și înțeles. Și aici pot spune că acest lucru este unul dintre cele mai autentice și frumoase lucruri care ne definesc pe noi, ca ființe sociale. Noi nu suntem lăsați singuri pe planetă, să ne descurcăm singuri, ci să trăim în comunități și să fim în relații și atunci nevoia de a fi ascultat și cea de a fi înțeles sunt lucruri fundamentale și foarte sănătoase. În momentul în care vorbim de un exces, probabil de-asta a fost pusă și întrebarea, varianta optimă ar fi să integrăm aceste sentimente în viața noastră și să găsim variante în a le regla în așa fel încât să fie la un nivel optim și să nu ne încurce nici pe noi, nici pe cei din jur. În același timp, să ne reamintim că aici avem și consilierii și terapeuții care ne pot ghida în acest proces.
Larisa: Super, mulțumim mult, Rodica! Sperăm că v-au ajutat răspunsurile pe care vi le-am oferit și, în general, că v-a ajutat episodul. Dacă mai aveți întrebări sau dacă mai sunt alte aspecte legate de depresie pe care ați vrea să le discutăm, noi suntem deschise să le adresăm, poate chiar în episoade viitoare. Dar ne-am dorit foarte mult ca în acest episod să discutăm despre depresie – ce este, cum se prezintă, care sunt principalele metode de tratament și cum putem sprijini pe cineva drag care suferă de depresie. Sperăm mult că v-a plăcut episodul de astăzi și vă așteptăm cu mult drag și la următorul. Până atunci, aveți grijă de voi și de sănătatea voastră mintală. Pa pa!
