O dimineață rece de vară înconjoară clădirea pictată cu albastru deschis și cu linii dezorganizate de alb a Spitalului de Psihiatrie nr. 6. Norii sunt în continuă acumulare, dând senzația că o să fie furtună curând. Totuși, câțiva pacienți și-au făcut curaj să iasă în grădina din spatele spitalului, fiind atent supravegheați de infirmiere.
Georgeta se bucura, într-un fel pe care doar ea îl înțelegea în acele momente, că fiica ei a murit. Nu ar fi recunoscut asta cu voce tare, ferească sfântul! Însă știa și ea că toată lumea din sat o compătimea pentru viața pe care o avusese alături de singura ei fată. Maria era nebună – lucrul ăsta îl știau vecinii lor, bețivii care își lăsau toată pensia la cârciumă, șoferii autobuzelor care opreau în stația din centrul satului, preotul. Iar dacă era cineva care să nu fi știut deja că Maria „are probleme cu capu’, maică”, persoana aia ar fi înțeles că nu are toate țiglele pe casă doar din modul în care femeia cu părul alb, tuns scurt, trăgea cu un pistol roșu de jucărie în avioanele care se ascundeau printre nori, în timp ce vocea reda impactul cu fuselajul: Poc, poc, poc! Pauză. Poc, poc, poc!
Dacă mătușa ei se afla în toane bune, Aura o lăsa uneori să stea cu ea în dormitorul părinților și să se uite împreună la televizor, la un film sau serial. Trupul ei mic de copil stătea tolănit în pat, sprijinit de un morman făcut din perne mari și tari umplute cu pene de gâscă, cu privirea ațintită la televizor și cu telecomanda în mână, iar mătușa, tanti Mari – cum îi spuneau toți nepoții – stătea pe marginea patului, cu picioarele copilului întinse în poală. Avea părul undeva între o nuanță de gri și alb cenușiu, tuns scurt, cam băiețește. Nu purta cercei, însă Aura își amintea că o văzuse purtând de câteva ori mărgele mari de chihlimbar și ochelari supradimensionați de soare, cu rame galbene și lentile fumurii, sub o pălărie mare și albă de pânză, care să îi ferească creștetul de soare.
© 2025 Asociația Mental Health for Romania (MHR, nr. 184088)
