Pătrund alături de copil într-o încăpere aproape goală. Mă străpunge instant un miros puternic de var, care îmi făcea plăcere odinioară. O ușă albă ni se înfățișează. Aceasta se înalță de la jumătatea camerei, iar, după ea, se așterne tăciunele întunericului. Nu mai pot distinge decât câteva șoapte care îmi dau fiorii pe șira spinării.
Ce loc înspăimântător. îndrugă copilul.
Nu vreau să mă apropii de aia și arată cu degetul către ușă, dar îl împing de la spate. Nu înțeleg de ce procedez așa, însă este o doză de curiozitate în mine pe care numai el poate să o deslușeacă. Știu asta. El știe asta.
„Fii curios și-ți vei primi răsplata! Așa mi-au spus la școală.” Spunem la unison, căci eram același gând, aceeași voce, același ecou… aceeași humă în care vibrează o curiozitate nebună și morbidă.
Un pas, doi pași, trei pași… cincisprezece pași până la ușă.
Are un vizor. Înghite copilul în sec. Eu nu îl pot vedea.
O ladă se ivește din întuneric împinsă de o forță nebănuită. O trag aproape și îl urc pe ea.
Apropie-te, copile! Și spune-mi ce vezi. Șoaptele de intensifică. Nu-mi dau pace, dar sper ca el să mă poată liniști. Vreau să adorm. Am nevoie să dorm. De la insomnii parcă sunt neom.
Copilul
Mă pătrund fiorii disperării. Știu că se va întâmpla ceva care nu-mi stă în putere, dar trebuie să mă uit. El nu-l poate vedea.
Mă apropii. Totul pare întunecat de la depărtare, dar… în acea liniște din care puteam să îi disting doar expirația zgomotoasă și înfundată, pătrundea un câmp alb secerat de fire roșii.
E un alt ochi schimonosit cât un vizor de mare. Atât de familiar… atât de familiar. Pupila este dilatată și scârboasă. Mă străpunge neașteptat fiorul familiarității.
Crăp în mine. Îmi vine să zbier. Sunt electrocutat de trecut. Te-am lăsat după ușa aceea mucegăită, dar m-ai ajuns.
Ce vezi? Vocea lui sparge liniștea.
Schițează o emoție! Îmi poruncește.
Urlu în mine. Simt cum mi se umple gura de sânge metalic ca atunci când alergi fără răsuflare.
Oglinda sufletului său îmi taie răsuflarea.
Ce vezi? Repetă scrupuloasa întrebare.
Râd sec. Lacrimi îmi vine să vărs, dar nu mai sunt. Am uitat cum este îți lași emoțiile să curgă la fel ca lacrimile.
Dau cu pumnul în ușă. O dată, de două, de trei ori…
Nu te mai uita la mine. Nu te mai uita. Clipește, ființă fără suflet! Strig cât mă țin plămânii.
Mă întorc către el, împietrit de chipul meu gorgonic.
Ce ai văzut? Răsuflă.
Ochiul traumei mi-a pulsat amintirea ce am încercat să o ascund în colțul minții. Ușa aceasta ne-a așteptat atâta timp, Abel. Am încercat să o ascund atât de bine. Iartă-mă… și vărs lacrimi. Am vrut să crești armonios… fără să te întorci la trecut, la acel om ce ne-a traumatizat, însă nu te-am putut proteja. Nu ne-am putut proteja. Ea mereu va reveni. Trauma. În cel mai împodobit chip și ne va chinui… până în ultimul ceas.
