Mereu am îndrăgit pauza mare de la școală. Nu pur și simplu. Ea îmi oferă întotdeauna o binecuvântată cale de evadare din capcana mea sufocantă de anxietăți. O ador, deși sunt conștientă că nu-i decât o soluție efemeră, temporară, pentru problemele mele.
Prin urmare, de la sine înțeles că nici astăzi nu ratez ocazia de a părăsi în grabă sala aglomerată de clasă, strângându-mi cu putere cartea preferată la piept, asemenea unui scut. Sunt ceva mai stresată decât de obicei, iar asta o poate remarca oricine de la o poștă. Din felul în care mă comport, de parcă m-aș ascunde. Bine că totuși nimeni nu-mi acordă atenție, altfel situația ar deveni cu siguranță mult mai tulburătoare.
În curtea școlii, grupuri-grupuri de elevi mai mult sau mai puțin gălăgioși își contopesc vocile într-un zumzet constant, presărat adesea cu scurte izbucniri vesele. Pesemne schimbă impresii despre vacanța de vară abia încheiată. Nu pot decât să fac presupuneri, pentru că niciodată nu am îndrăznit să mă alipesc vreunui grup. Și acum mă îndepărtez agitată de toți, alegându-mi cu grijă un colț retras de natură în care să mă refugiez de restul lumii.
Sunt hotărâtă să parcurg distanța până la adăpostul meu ocrotitor cât de repede pot, străduindu-mă în același timp să rămân neobservată. Dar planul îmi este distrus în secunda următoare, atunci când într-un alt ungher ferit zăresc aproape fără să vreau, o fată, probabil din clasa a noua, care stă abătută pe o bancă. În jurul ei, pe asfalt, sunt împrăștiate o mulțime de caiete și tot conținutul unui penar.
Nici nu-mi dau seama când îmi îndrept pașii în direcția ei. Ceilalți o ignoră cu nepăsare, însă mie îmi este imposibil, fiindcă eu și această fată avem atât de multe lucruri în comun; știu asta încă dinainte de a o cunoaște. Se pare că legea conform căreia cei la fel se resping nu-i chiar general valabilă.
Când mă apropii de ea, îi remarc obrajii roșii de plâns, dar nu-i spun nimic, ci mă apuc să-i strâng tăcută obiectele împrăștiate pe jos. Abia după vreun minut, aud un „mulțumesc” murmurat pe un ton firav ca o șoaptă, venind dinspre fata de pe bancă. Aștept să mai adauge ceva și, întrucât nu o face, iau atitudine și zic încet, fără să o privesc:
-Ți-au răsturnat ghiozdanul, nu-i așa?
Nu trebuie să te gândești prea îndelung, pentru că răspunsul la întrebare este lesne de anticipat. Din păcate, povestea asta este clasică.
-Da, rostește fata încetișor.
Apoi se uită alarmată la stânga și la dreapta și continuă precipitată:
-Mă urăsc toți. Am crezut că, odată cu noul început, voi cunoaște colegi mai blânzi și înțelegători, dar m-am înșelat… Îmi pare rău, nu ai de unde să știi…
-Ba da! o întrerup eu repede, cu un aer cât se poate de nonșalant.
Expresia de pe chipul fetei devine deodată suspicioasă, deși tot pe un fundal de tristețe.
-Și tu ai pățit toate astea? mă întreabă sfioasă, indicând cu un gest discret dezastrul ce ne înconjoară picioarele.
-Într-un fel sau altul, răspund evaziv. Jigniri la tot pasul, râsete batjocoritoare pe seama mea, dar lista poate continua la nesfârșit.
Fata încuviințează abătută din cap. Brusc, se luminează la față:
-Ești mai mare decât mine, nu? Îmi poți da niște sfaturi? Adică… despre cum să scap de șicanele celorlalți?
-Sunt în clasa a unsprezecea, o lămuresc eu, însă crede-mă că situația nu s-a modificat prea semnificativ de atunci! Pe ei nu-i poți schimba, dar te poți schimba tu.
-Eu? exclamă ea neîncrezător. Dar problema nu e la mine… nu?
-Bineînțeles că nu. Cu toate acestea, ar fi în avantajul tău să nu mai pui la suflet și să te arăți mai nepăsătoare față de răutățile altora. Nu-i vei opri așa, însă le vei zdruncina orgoliul, iar vorbele și faptele lor nu-ți vor mai părea atât de convingătoare. Clar nu merită să îți consumi sănătatea din cauza lor. Există lucruri mai importante și mai frumoase asupra cărora să-ți concentrezi energia.
-Da, cum ar fi dilema numită: eu și frica mea anormală de a comunica cu ceilalți! glumi amar fata.
-Păi… ăăă… scuză-mă, cum te cheamă?
-Felicia.
-Eu sunt Ioana, încântată! După cum spuneam, Felicia, mie nu mi se pare că ai vreo dificultate neobișnuită în momentul ăsta și, vezi tu… comunicăm.
-Tu ești altfel decât restul! se împotrivi vehement fata. Ești genul de persoană cu care se poate discuta ușor!
-Ha! exclam eu. Încearcă să le spui asta colegilor mei! Mie mi-e teamă să le zic. Știi, nici eu nu mă descurc prea bine în general la capitolul conversații, dar în preajma ta cred că mi se mai repară nițel reaua reputație. Îmi dau seama că și tu te găsești într-o situație asemănătoare. De aceea, eu propun să facem o alianță. Nu ar trebui să fie prea complicat; la urma urmelor, noi suntem la fel.
-Alianță? întrebă confuză Felicia. La ce te referi?
-Să facem front comun împotriva atacatorilor noștri. Regula numărul unu a pactului nostru este să ne considerăm minunate indiferent de părerile egoiste ale altora. A doua regulă, să devenim imune la răutăți. Crede-mă, nu va fi ușor să o respecți pe asta, imunitatea se capătă în timp și cu multe eforturi! Restul regulilor le inventăm pe parcurs, în funcție de circumstanțe. Ce zici, accepți alianța?
Nu-mi vine să cred că am scornit atâtea năstrușnicii în doar câteva clipe! N-am habar ce se întâmplă cu mine, cum de sunt în stare să ofer sfaturi cuiva, sfaturi pe care eu însămi le-am ignorat atât de multă vreme și de care probabil nu voi fi capabilă să țin cont nici în viitorul apropiat. E așa o banalitate să vorbești, mai însemnat este să acționezi. În pofida a toate acestea, nu aș da timpul înapoi pentru a-mi retrage cuvintele.
-De acord! consimte hotărâtă Felicia. Dacă tu consideri că vom realiza ceva împotriva anxietăților noastre prin această alianță, atunci am încredere în tine. Și chiar dacă nu, tot mă bucur că îmi dăruiești sprijinul și prietenia ta.
Da, tocmai acest aspect îmi scăpa mie din vedere! De ce am procedat astfel? De ce mi-a păsat de sentimentele Feliciei?
Pentru că, deși este trist să descoperi că și alte persoane se află în ipostaza ta, că sunt altfel – într-un sens bun – față de majoritatea și că sunt acuzate din acest motiv, te simți totuși binecuvântat atunci când conștientizezi că nu ești singur.
