E foarte tricky toată schema cu sănătatea asta mintală.
Pe lângă faptul că nu știm să folosim cuvintele cumsecade, nu știm nici să ne tratăm sentimentele cum se cuvine.
Am avut câteva zile haotice.
Mai întâi, m-au dat afară (ocupam o funcție în asociația studențească de la facultatea mea și colegii mei mi-au cerut demisia).
Și inițial m-am speriat. Nu de amplitudinea greșelilor pe care le-am făcut, ci de lipsa de vinovăție pe care o simțeam. Sunt convinsă că am forțat deadline-urile și probabil am supărat niște oameni cu glumele mele, dar n-am simțit că meritam să fiu dată afară. Și m-am speriat de încrederea mea. M-am speriat că mi-am pierdut deschiderea față de evoluție, că m-am îndoctrinat singură cu propriile păreri și că n-o să mai accept perspective și idei noi. Și m-am speriat că nu mă deranja asta. După o zi de introspecție, am început să mă judec. Nu fiindcă am greșit, ci fiindcă nu m-am gândit că ce fac eu e o greșeală. Nu mi-a trecut prin cap să îmi cer scuze pentru glumele mele acide, la sfârșitul spectacolului, nu mi-a trecut prin cap să avertizez lumea, nu mi-a trecut prin cap că aș putea să tac și să fac doar ce e necesar. Aveam impresia că nu înțeleg lumea și nu fiindcă sunt superioară, ci fiindcă nu am deloc abilități sociale. Și nici nu voi avea vreodată. După două nopți de plâns, a început revolta. M-am supărat pe toate lucrurile pe care ei le-au făcut greșit. Pe faptul că sunt acolo trup, stres și suflet pentru o adunătură de studenți și niște seri tematice, pe faptul că nu fac nimic cum trebuie pentru reprezentare și integrare, pe faptul că se așteaptă să vorbesc diplomat cu copiii de vârsta mea.
Apoi, am restanța.
Depind atâtea de examenul ăsta și abia m-am putut convinge să mă ridic din pat să învăț. Și învăț și nu înțeleg. Și îmi pun la îndoială inteligența, viitorul și alegerea. Nu mă pot opri din a-mi dori altceva și nu mă pot opri din a mă simți ca un impostor.
Și nu mai am motivație. Și mă simt prost, crezând că nu am disciplină și mă simt obosită să mă ridic din pat și să fac orice altceva.
Și, mai presus de orice, profit de încrederea părinților mei, de dragostea iubitului meu, de răbdarea prietenilor mei. Fără energie, fără compasiune și fără să depun un minim efort, nu simt că merit nimic de la nimeni.
Ceea ce mă aduce la frământările din ultimul an. O prietenă încerca s-o acapareze pe o alta, iar asta îmi zbuciuma încrederea în mine. Am ajuns să cred că îi va ieși. Că dacă nu sunt acolo constant în cercul meu de prieteni, atunci vor realiza că nu aduc niciun beneficiu grupului și că pot fi înlocuită. Sau că pot fi uitată.
Însă zilele au trecut și conversațiile au fost purtate și am iar încrederea în mine… aveam până să îmi dau seama că vorbesc la pereți și că nimeni nu mă ia în serios. Am înălțimea și fața unui copil, dar oamenii nu realizează că sunt un copil citit. Nu, că sunt femei în toată firea (cu excepția faptului că nu plătesc facturi). Nimeni nu crede că știu ce fac și ajung să mă întreb eu însămi dacă ce știu e corect. Aș vrea să nu îmi pese, dar paranoia tot apare. Și dacă ignor gândurile îndoielnice, îmi dau seama că viitorul meu nu ține doar de ceea ce știu, ci de ceea ce transmit. Ceea ce e o problemă, fiindcă singura dovadă a zâmbetului meu e gropița din obraji. Par obosită și nu știu ce să spun străinilor; definiția vizuală a sictirului. Lipsa asta de abilități sociale nu îmi e străină: mă pândește încă din liceu. Dar am sperat că odată ajunsă printre oameni ca mine, la facultate, va fi mai ușor. Ghici ce? N-a fost.
Uneori doar stau și mă gândesc la ajutorul pe care l-aș putea primi, pe care vreau cu disperare să îl primesc. Și nu vorbesc de bani sau de prieteni. Vorbesc de suport mintal și vitamine.
Deci, de ce am început cu nu știm să ne tratăm sentimentele? Fiindcă și corpul și mintea mea zbiară după ajutor din cauza tuturor acestor sentimente haotice și știu că situația nu e gravă și aș putea foarte repede să fiu ajutată. Știu că nu trebuie să îmi subestimez sentimentele, știu că aș primi tot suportul necesar, știu că nu e o rușine. Și cu toate că conștientizez cât de importantă e sănătatea mea mintală, nu îmi pot stăpâni un gând: ce îmi poate face mie psihologul ca să mă simt mai bine?
