Unii ar spune că anxietatea este imaterială, e un fulg care plutește, metaforic, prin craniul suferindului. Maximul de înțelegere al acelor persoane ajunge la a accepta că uneori poți suferi de anumite boli ”pe fond de stres”. Dar anxietatea chiar se simte în corp. Gâtul pare că e o gumă de mestecat mult prea mentolată, mult prea mestecată, pe care cineva o rotește. O rotește în jurul propriei axe, întocmai ca un pendul nebunesc de maleabil. Apoi vine senzația: te sufoci. Oricât aer ai trage, plămânii tăi ar fi în stare să aspire toată atmosfera Terrei. Îți amintești să respiri: dar dacă o faci prea mult, prea adânc, nu se potolește nimic. Dacă o faci prea lin, prea superficial, începi să vezi purici și lumea din jurul tău devine un carusel diabolic. Capul te doare, sunt săgeți venite de la trupe inamice să te doboare. Ajungi să paralizezi, ușor-ușor, până când nu mai știi unde începe mintea ta și unde trupul. Ar părea o fuziune glorioasă, ca cea nucleară a hidrogenului din Soare, obținând plasmă, căldură, lumină și heliu. Doar că lipiciul, în cazul nostru e frica, gata să distrugă tot, nu să unească. Așa este și în viață, apropo. Frica nu unește, frica doar desparte. Frica de necunoscut, de durere și de neobișnuit (dar și indiferența) a dus la stigmă și la ideile ca cea descrisă de mine la început: anxietatea e ceva care nu e real, e doar ”în capul tău”. Dar nu cumva realitatea există doar sub puterea filtrului subiectiv al minții noastre? Atunci, ce este cu adevărat real și ce nu?
Dar cum aceasta nu este o lucrare filosofică, ar fi bine să scriu mai degrabă despre ce simt eu. Nu am un diagnostic, dar nici nu cred că e normal ca vorbitul cu casierița de la Kaufland să îmi provoace panică și să mă lase mută sau cu creierul debitând neîncetat, așa că ajung să zic orice altceva și nu ”bună ziua ” și ”mulțumesc, o zi frumoasă în continuare!”. Nu cred că e normal că în fiecare săptămână am atacuri de panică în serile în care nu am învățat pentru următoarea zi și nu am fost productivă. Lipsa productivității este ceea ce îmi provoacă anxietate, dar mai este un sentiment pe care mi-e greu să îl explic logic. Am momente destul de dese în care mi-e frică să recapitulez la chineză, spre exemplu (studiez chineza de trei ani). Mă panichez gândindu-mă că nu mai țin minte multe lucruri, că nu voi reuși să mi le amintesc. Așa că nu o fac, sau recapitulez superficial. Apoi un atac de panică mă învăluie, fiindcă nu am învățat destul: încep să plâng de frică, am un nod în gât, de parcă intestinele mi s-ar fi înnodat în trahee, eu nu mai pot respira cum trebuie, nu mai mă pot concentra, simt cum ceva din mine mă face să mă chircesc în pat, carnea mă doare pe oase, mă furnică și mi se face extrem de frig, oricât de cald ar fi în cameră, sau oricâte haine aș pune pe mine. Pe lângă asta, creierul meu nu se mai oprește din gândit: mă gândesc că nu voi mai putea să mă mișc din loc, că voi ajunge să nu mai pot funcționa ca un om normal, că voi lua note mici, că nu voi lua examenele, că voi fi certată, că voi dezamăgi profesorii și părinții.
Mă ajută să stau cu capul pe o pătură anume, extrem de pufoasă și roșie și să mă uit la videoclipuri ale unor persoane care îmi plac de pe Youtube, care au voci calme și care fac videoclipuri liniștite, aș putea zice chiar confortabile. Mă ajută să vorbesc cu iubitul meu, el știe ce să îmi spună atunci când sunt panicată. Uneori am încercat să nu îi zic nimic, dar chiar și prin mesaje își dă seamă că ceva nu e bine cu mine. Am încercat să nu îi zic nimic, ca să nu îl împovărez cu problemele mele, dar el mă cunoaște prea bine ca să reușesc să mă ascund (nici nu pot admite că știu să mint prea bine).
Totuși, pot zice că, indiferent de cât de multă anxietate sau durere simt uneori, că indiferent de câte probleme aș avea, că indiferent de cât de multe obstacole îmi sunt puse în cale din cauză că sunt fată, cu probleme financiare și de sănătate în familie și că sunt dintr-o țară în curs de dezvoltare, mereu mă ridic. Oricât de anxioasă aș putea fi din cauza viitorului, știu mereu că voi răzbate. Știu că atâția se confruntă cu anxietate sau alte boli mentale din cauza mediului în care trăiesc și a problemelor care îi trag în jos. Dar mi-aș dori să arăt și ce fac anxietatea și durerea din mine: ele mă fac să vreau ca vocea mea să dea speranță, vreau ca mesajul meu să aducă alinare, vreau ca brațele mele să ridice de la pământ inimile grele și suferinde. Vreau ca eu să ajut și să alin, să susțin și să dau putere celorlalți.
