//Mi-aș dori să știu ce faci acum. Uneori mă gândesc că mi-ar plăcea mai mult să văd ce faci acum. Nu ar fi ca filmele și serialele pe care le văd de zeci de ori, mereu aceleași. Aș aștepta fiecare episod cu frică și nerăbdare, pentru că aș ști că e singurul serial pe care nu îl pot revedea sau pe care nu-l pot asculta pe fundal când, la opt seara, încep să șterg praful și să lustruiesc podelele. Nu știu de ce, mai nou, amân curățenia până când se înserează. Poate pentru că seara e cel mai dificil moment al zilei. E un răgaz de jumătate de oră – o oră, când mașinile parchează în curtea blocului, când metroul se golește și lumea ajunge acasă. Ca să nu mă simt singură, fac curățenie. Din câte am înțeles, e un mecanism de coping sănătos. Din câte am înțeles, e modul inofensiv și domestic prin care mintea mea se înstăpânește asupra situației, de fapt, prin care are control asupra situației. Poate de asta îmi imaginez uneori că primesc acel stick cu episoade din viața ta. De pe acum, viața ta e sigur alta. Nu cred că aș recunoaște un sfert din oamenii ce îți trec pragul. Dar, de la sezon la sezon, mi-aș da seama de importanța fiecăruia. Poate ar exista un grup restrâns de persoane care au acces la serialul vieții tale. Poate unii dintre ei ar scrie fan fiction, sau ar lansa un grup secret pe Facebook. Poate ar fi chiar poll-uri de tipul „Cu cine ar trebui să fie? Like pentru X, ador pentru Y, haha pentru relația toxică de acum trei sezoane.” Orice este posibil. Dar, pentru că am început să tresar la simplul gând de posibilități infinite, am să mă limitez la ce cunosc, și anume, la viața mea.
Am găsit o pisică pe stradă, dar nu am curaj s-o iau acasă. În schimb, de fiecare dată când ies din casă am grijă să am un pliculeț în geantă. Înainte, o găseam mereu în același loc, la aceeași oră. Însă, când mi-am dat seama că pașii mei sunt mânați de așteptarea de a o întâlni, am început s-o iau pe alt drum. Da, ocolesc mult, însă nu aș vrea să existe așteptări între noi. Nu pot să o iau acasă, pentru că nu dețin nimic, toate lucrurile îți aparțin. Desigur, asta dacă le mai vrei. Peste o lună, pisica mi-a ieșit iar în cale. În alt loc și la altă oră. Am luat-o ca pe o confirmare că it’s meant to be și apoi am început să ne vedem iar la locul nostru. Într-o seară, am văzut o altă fată îngenuncheată în fața ei. Avea și ea un pliculeț în geantă, însă era diferit de al meu. Nu m-a deranjat. Mi-am îndesat pliculețul în geantă și am mers mai departe. Îmi place să cred că există câteva persoane care au o legătură aparte cu pisica asta și simt că, dacă le-aș întrerupe ritualul, aș sfâșia cumva premisa întregii relații. Din câte am înțeles, e sănătos să gândești așa, singura condiție e să aplici raționamentul ăsta și în relațiile cu oamenii.
Încerc să cunosc cât mai puțini oameni. Cred că sunt mulțumită cu cei pe care îi cunosc acum. O să râzi, dar oamenii pot amâna multe decizii drastice pentru noi. Acționeză ca un soi de cercuri concentrice, ce se strâng în jurul tău ca un corset. Că tot veni vorba, am văzut un documentar despre istoria corsetelor și, aparent, s-au făcut vinovate de structuri osoase modificate, țesuturi musculare schilodite și deces prematur. Desigur, oamenii și corsetele se aseamănă în puține feluri și se diferențiază în multe. Probabil cel mai relevant e felul în care oamenii pot fi imprevizibili în accesele lor de încorsetare.
De exemplu, nimic din seara petrecută alături de o prietenă, printre pahare golite de soft drinks, țigările ei cu filtru aurit și țigările mele rulate nu m-a pregătit pentru răspunsul ei atunci când mi-am întins puțin gâtul peste balustrada de inox ce îngrădea terasa de la etajul zece la care ne aflam. Mi-a zis: „Dacă o să faci asta vreodată, o să te urăsc toată viața.” Era serioasă. Dar eu voiam doar să văd cum arată orașul de la înălțime. Chiar și așa, seriozitatea ei m-a costat minute bune de explicații, promisiuni stângace și asigurări că „sunt bine”. Nu am vorbit despre tine în seara aia, pentru că, în orice relație de prietenie, povestea cu ascultătorul e o cursă de ștafetă. Simt că viața mea bate pasul pe loc însă, în jurul meu, se construiesc blocuri și relații, se dau mesaje pe grupurile de WhatsApp cu „veniți urgent, vă implor” la miezul nopții, se prind dimineți cu ochii plânși, iar oamenii se căsătoresc, se nasc și mor. Amintirea ta e ca o postare veche a cărei confidențialitate a crescut pe zi ce trece până am ajuns la momentul de față, când simt că am atins setările finale, cioplite în pixeli: „cine poate vedea asta? Doar eu”. Așa că sunt singura căreia îi mai pasă, care mai serbează aniversările (și cele fericite și cele tragice) și care, în general, mai știe că ai existat vreodată. Simpla menționare a numelui tău ar trezi mesageria cuiva de îndată ce m-aș scuza ca să merg rapid până la toaletă. Pentru că, prietena mea, în grija ei nemărginită și seriozitatea ce îi stă atât de straniu, ar da un mesaj cu „Marina nu a trecut peste” unei alte persoane (de încredere, desigur, dar care nu e niciodată de față când te amintesc). Îți mai aduci aminte că am căzut de acord că voi trece prin, nu peste, nu? Ei bine, nimeni nu știe asta în afară de tine, deci toată lumea crede că am trecut peste.
În fine, era târziu când am ajuns acasă. Bineînțeles că am început să fac curățenie. Apoi mi-am turnat încă un pahar de vin și am plâns pe balcon. Apoi m-am întors în cameră. Lăsasem lumânările aprinse, un vinil se învârtea în gol, casa era lună, patul făcut, așternuturile schimbate, și, pentru o clipă, m-am simțit dorită și așteptată. Și am uitat că eu făcusem toate astea. Din câte am înțeles, e sănătos să te prețuiești, să te dorești și, pe deasupra, să îți și arăți asta. Dar uneori mă prefac că altcineva a făcut toate acele lucruri pentru mine. Că altcineva are grijă de mine. Somnul va veni rapid, deja am pornit clipul meu preferat, în care o doamnă cu ochi blânzi și voce caldă îmi citește o poveste, mă învelește și îmi ia temperatura. Clipul se numește ”Mother tucks you in”. Nu știu cum se termină. Adorm mereu pe la minutul cinci. Știu însă că nu voi dormi prea mult. De câteva luni, mă trezesc în fiecare noapte de cel puțin trei ori. Din cauza ta. Mă rog, din cauza minții mele, dar, pentru o bună bucată de timp, ați trăit în armonie și am ajuns la concluzia greșită că sunteți una și aceeași entitate. Cândva, nu mai știu exact când, am decis că nu mai vreau să te visez. Mi-am impus asta. Și inconștientul meu s-a conformat. Cred cu tărie că încă te visez, însă, de fiecare dată când visul alunecă spre cea mai inocentă referință la tine, mă trezesc speriată. Îmi aud bătăile inimii în urechi și încerc din răsputeri să-mi amintesc ce am visat. Rețin doar câte o mână, un cuvânt sau un cadru pasager cu strada ta. Mi-aș dori să te visez o dată și să pot merge mai departe. Să te visez nu înseamnă că nu am trecut peste, ci că trec prin. Și poate, cine știe, vrei să îmi faci o vizită în vis. Cât te-am visat, nu am simțit niciodată că suferi. Fericirea îți stătea mereu aproape și, cel mai adesea, te vedeam râzând undeva, departe, cu oameni pe care nu îi cunosc. Și cu cât încercam să mă apropii, cu atât te îndepărtai mai mult.
Iar gândul că ai putea vreodată să vorbești despre noi cu inima ușoară, că eu aș fi un antreu conversațional la petrecerile tale sau un ice breaker la întâlnirile tale, e mai mult decât aș putea duce vreodată. În orice caz, dacă ai făcut asta deja sau „dacă o să faci asta vreodată, o să te urăsc toată viața”.
Marina//
Marina închide documentul Word intitulat „Scrisoarea 33”, deschide fereastra în care e-mailul ei stă cuibărit de ore bune, anunțând-o din când în când că a primit un mesaj fie de la Mary, clarvăzătoarea căreia a făcut greșeala să îi scrie odată și care acum o copleșește cu mesaje automate, fie de la diverse branduri pe care nu le-a îndrăgit niciodată. Nu le pune în spam, pentru că altfel ar trebui să accepte că nu o caută nimeni. Apasă pe „Compune un mesaj nou”, notează numărul scrisorii în subiectul mesajului, încarcă documentul Word și, din lista scurtă de adrese introduse recent, își alege propria adresă. Dă click pe „programează trimiterea” și selectează data: 10 noiembrie 2025. Oare unde va fi atunci? Va uita cu adevărat tot ce se întâmplă acum? Cu un ultim click, Marina aruncă o săgeată virtuală în viitor. Nu vrea să își saboteze ipotetica fericire viitoare, însă, în aceeași măsură, nu vrea să fie uitată cu tot ce simte și reprezintă ea acum. Trece iritată peste cele două reclame și își lasă capul pe pernă. Din difuzorul telefonului se aude vocea caldă a femeii cu ochi blânzi: Sweetheart, are you ok?
