Abia când realizezi că ceva e pe final, începi să apreciezi cu adevărat. Acelea care credeam că o să fie ultimele bătăi de inimă erau mai dulci, mai blânde, nu îmi mai judecau alegerile, nu îmi mai criticau parcursul în viață, nu mă mai împingeau pe drumul spre moarte.
Era noapte de câteva ore bune și liniștea deja era parte din peisaj. Respirația mea era prea zgomotoasă, bătăile inimii erau puternice, dar nu încercam să conving nicio parte din corpul meu să funcționeze altfel decât o făcea. Știam că nu o să mai treacă multe zile până cedez iar, poate pentru ultima dată. Știam pe de rost toate scenariile despre moartea mea și rememoram toate momentele molipsitor care azi se decide cum vrea să-și pună capăt zilelor.
Plângeam de dorul unui copil pasionat de scris, unui copil care avea curajul să iubească, unui copil cu încredere în sine. Nu înțelegeam care era motivul pentru care mă mai trezeam dacă în oglindă nu vedeam decât o epavă, cu zeci de kilograme mai slabă decât în urmă cu câteva luni, cu cearcăne, chinuită noaptea de coșmaruri și ziua de ea însăși. Nu vedeam niciun motiv pentru care să lupt, nu vedeam cum și nu știam împotriva a ce ar trebui să lupt. Ce mă chinuie și de ce, de la o vreme, nici măcar nu mai simt că mă chinuie?
Sistemul meu imunitar slăbise, mă îmbolnăvisem, arătam groaznic și mă chinuiam zilnic să car după mine un corp neînsuflețit. Toate astea în timp ce mergeam prin țară și nu numai cu ansamblul din care făceam parte, având zilnic spectacole și fiind nevoită să las toată încărcătura emoțională atunci când făceam primul pas pe scenă. Cu cât zâmbetele pe care trebuia să le port se spărgeau de asfaltul încins al unei veri prea calde și pașii mă purtau mai departe de scenă, trebuia să mă lupt iar cu iadul care se dezlănțuia în mine și să mă obișnuiesc cu imaginea prietenilor mei care se îndepărtau tot mai mult, pe zi ce trece.
Uneori cred că mi-a lipsit curajul să-mi pun atunci capăt zilelor, alteori cred că tocmai curajul pe care l-am avut m-a împins să înfrunt tot ce simțeam în loc de a răspunde dorinței de sinucidere.
Sunt momente în care îmi sunt recunoscătoare că sunt în viață și momente în care mă condamn pentru că încă trăiesc. Anii au trecut, eu m-am maturizat și problemele au luat amploare. Dacă atunci eram copilul care în ochii societății nu prezenta motive solide ca să treacă printr-o depresie, acum sunt adolescentul care trebuie să înțeleagă că viața e grea, nedreaptă, că toți avem probleme și timpul nimănui nu trebuie irosit pentru a-l ajuta pe altul.
Azi sunt adolescentul a cărui anxietate e de multe ori subiectul preferat pe seama căruia se fac glume între colegi. Cu alte ocazii este un motiv de reproș din partea familiei, iar de cele mai multe ori este coșmarul care nu-mi dă pace în niciun moment din zi. Anxietatea e dușmanul care m-a făcut să pun la îndoială tot ce știam cândva despre mine. Dușmanul care nu încetează din a-mi spune că nu sunt nimic altceva decât suma defectelor mele. Dușmanul care își plătește chiria pentru spațiul ocupat din mintea mea în frici iraționale. Dușmanul care mă imobilizează la pat mai bine de 12 ore dintr-o zi și care mă minte atât de frumos că viața departe de oameni e mai ușoară și mai satisfăcătoare. E dușmanul cel mai aprig pentru că are capacitatea de a mă face să-mi doresc să renunț la luptă.
Dacă m-ar întreba cineva cum arată interiorul unui om care și-a irosit cei mai frumoși ani luptând împotriva propriei persoane, aș spune că e un dezastru. Sunt multe locuri unde a rămas doar cenușă, cenușă din care nicio pasăre nu își mai ia azi zborul. Sunt goluri secate de amintiri, sunt pereți pe care stau însemnate datele luptelor pierdute. Sunt cioburi de speranțe sparte peste tot, recipiente în care își așteaptă rândul zâmbetele uitate, iubiri pe care nu mai ai curajul să le trăiești, gânduri frumoase care nu o să fie niciodată despre tine.
