Frăsina a nimerit fix în mijlocul agitației generale. Bătrâni în baston, bătrâni în cârje sau doar târșâindu-și picioarele obosite, treceau prin fața ei. Cu toate că situația i se părea gravă, și-a făcut timp să se întrebe ce făcea ea atât de important încât a ratat începutul a ceea ce cu siguranță constituia ultimul eveniment important din viața ei. Chiar dacă ar mai prinde zile de naștere sau sărbători, de la un punct încolo acestea intrau în categoria orori greu de îndurat, nu situații bune de sărbătorit. Pentru ce zărea în camera alăturată avea nevoie de o minte lucidă și de o conștiință trează. Asistenta șefă legată cu un cearșaf de scaun. Unde mi-am lăsat ochelarii? Gura asistentei acoperită cu o eșarfă înflorată pe care Frăsina a recunoscut-o ca fiind a doamnei profesoare, cumpărată de fiul pilot de la Paris cînd femeia a împlinit șaptezeci de ani. Și totuși unde sunt: pe noptieră, nu, în sertar, nu. Să fi rămas afară în foișor? Lasă-i, lasă-i, că nu ai nimic de citit, doar de observat, iar pentru asta nu-ți trebuie ochelari.
Se certă că le permite gândurilor să alerge ca trăpașii pe câmp și își impuse să nu mai piardă nimic. Va găsi mai târziu pe cineva care să-i povestească cum a început totul, important era ce se întâmplă mai departe. Își scoase de la piept acul de siguranță și trase de el până îl îndreptă. Doar prima întîlnire cu Petre putea să-i mai abată atenția. Nu săptămâna de miere la mare sau nașterea copiilor. De câteva zile, se repetau imagini cu el în semiîntunericul sălii de cinema, întrebând timid dacă scaunul este liber și dacă i se permite să se așeze. În linii mari momentul era același, doar detaliile se schimbau. Purta cămașa în carouri cumpărată de la Romarta în primul an de căsnicie și nu înțelegea cum putea fi îmbrăcat cu ea în seara în care l-a cunoscut. Cămașa greșită era ca o coajă de roșie rămasă între dinți. Oricât ți-ai fi dorit să fii atent la ce ți se spune, ești mai degrabă fascinat de ce are omul în gură, nu de ce rostește. Ar fi vrut să-i spună lui Petre că a învățat replicile din film tot așteptându-l, că i-a fost dor de el așa cum tatălui ei i-a fost dor toată viața de piciorul rămas la Stalingrad. În loc de asta, la întrebarea: Domnișoară, îmi permiteți să mă așez lângă dumneavoastră? răspundea de fiecare dată: Ți-ai pus cămașa greșită, Petre. Cu cea albă trebuia să vii. Asta am cumpărat-o după ce ne-am căsătorit. Altă dată sala mirosea puternic a lăcrămioare. Niciodată, oricâte ieșiri la film a avut, nu s-a întâmplat ca sala să fi mirosit altfel decât a tapițerie îmbâcsită de praf și fum de țigară. Concentrează-te, Frăsina, adună-te. Buchetul de lăcrămioare îl vei primi în dimineața nunții, de la nășica, proaspăt culese. Nu există nicio legătură între buchetul de flori și prima întâlnire cu Petre.
Nu știa ce o deranja mai tare. Detaliile ce se strecurau din momentele importante ale vieții ei și se infiltrau în altele, fără urmă de respect pentru cronologia evenimentelor. Sau efortul pe care îl depunea ca să își dea seama de unde proveneau piesele în plus. Îi auzea pașii pe culoarul îngust al sălii de cinema, bâjbâiala și nu era nevoie să se întoarcă. Știa sigur că este el. Mirosul de colonie i-o luase înainte. Cum e îmbrăcat? De data asta are cămașa corectă? Cum arată? Are toate firele de păr la locul lor? Doar o secundă să mă uit, doar puțin, te rog. Nu! Acul pătrunse prin halat până în pulpă, atât cât să o întoarcă în camera de zi a căminului.
Nu mai ajungea cu privirea până la salonul doi. Un zid de bătrâni se formase în dreptul ușii duble despărțitoare. Se ridică de pe canapea, dar nu atât din curiozitate, cât mai degrabă din obligația de a fi la curent cu ce se întâmplă. Discuțiile de la masă sau din grădina centrului erau întotdeauna aceleași. Variau doar când unul dintre bătrâni era scos de către aparținători pentru un weekend în familie. Totuși nu era ca și cum ar fi plecat într-o croazieră sau ar fi escaladat vârful Omu. Unde până atunci învățase pe de rost ce funcții aveau copiii, câte case și prin ce locuri exotice plecau în concedii, după o călătorie de două zile în sânul familiei aflai și mai multe detalii despre nepoți. Și oricum știa destule. …Uite, buni, cum se ține racheta, trebuie strânsă…la următorul concurs îi spun lui tati să te aducă și pe tine… Frăsina își spuse că de acum, timp de câteva săptămâni, are marea șansă de a-și mânca ciorba de legume pe un fundal de întâmplări ieșite din comun, nu doar Gazeta Matematică și Poveștile cangurului … treizeci și opt de puncte din treizeci și nouă, Doamne ce ghinion, bietul copil era atât de supărat că n-a luat premiu. Două zile nu s-a oprit din plâns…
Își strânse halatul mai bine în dreptul pieptului și păși cu grijă, atentă la genunchii fragili, susținuți de proteze. Până ajunse în dreptul ușii, doar patru bătrâni mai rămăseseră dintre cei capabili să funcționeze. Toți ceilalți intraseră în dormitor și se alineaseră în semicerc de-a lungul ferestrelor. În mijloc, se afla asistenta șefă legată de scaun, iar lângă, Dinu, se agita mai tare decât asistenta șefă.
– Ce se întâmplă?
Frăsina se simțea de parcă citea dintr-o carte unde lipseau primele pagini. Ratase prezentarea personajelor și cu toate că înțelegea acțiunea, motivația lor îi scăpa. De la o vârstă încolo îți lipsește interesul să citești până la sfârșit, gândindu-te că sunt șanse ca ultimele rânduri să te lumineze. Vrei să deții toate informațiile încă de la început.
– Generalul e cam nervos, de două minute se plimbă prin cameră și nu spune nimic.
Asta vedea și singură. Ce nu înțelegea Frăsina e de ce. Și ce căuta asistenta șefă legată de scaun?
Voi să mai întrebe ceva, dar îl văzu pe general oprindu-se în mijlocul camerei, cu mâinile împreunate la spate, semn pentru orice beneficiar al căminului că urmau să fie comunicate lucruri. Mâinile aduse în față, bărbia căzută în piept: analiză și meditație asupra unor lucruri importante. Mâinile la spate, pieptul în afară, capul drept: comunicarea lucrurilor importante asupra cărora s-a meditat.
– Conducerea azilului… și nu vă mai bășicați atât când auziți azil. Nu vă mințiți că-i cămin, ăsta-i termen bun pentru nepoți, noi trebuie să privim realitatea direct în ochi și să acceptăm că stăm la azil. Punct. Reiau. Conducerea azilului a refuzat în mod sistematic să analizeze cererea privind interzicerea construirii unui corp nou de clădire peste grădina noastră de zarzavat. Eu personal am adus la cunoștință directoarei că este un abuz, nu mai zic de implicațiile de ordin moral. Voi toți ați ales acest azil… Tudose, îți dai ochii peste cap degeaba, eu cămin nu zic. …ați ales varianta asta, sau mai bine zis, copiii voștri au ales-o pentru voi cu toate că aici e scump ca porcu’, tocmai pentru grădina cu zarzavat și parcela cu flori unde putem să lucrăm. Un corp de clădire nou înseamnă kaput trei sferturi din grădină. Se duce grădina, se duce și tâmpenia cu aici bătrânii voștri se simt liberi, dar mai ales folositori, lucru atât de important la vârsta lor. Căcat. De acum încolo vom fi liberi cât să ne târâm până la foișor și înapoi în cameră.
Frăsinei i-a plăcut discursul, mai puțin faza cu căcatul de la sfârșit. La vîrsta lor trebuie să fii atent nu doar ce bagi pe gură, dar și ce scoți. Dacă ar fi fost altcineva în locul generalului, sigur ar fi protestat, însă lui Dinu i se trec cu vederea multe.
Generalul descheie doi nasturi de la haină, strecură o mână subțire prin deschizătură și scoase din buzunarul interior o bucată de hârtie împăturită. O aduse în dreptul ochelarilor, la doar câțiva centimetri de ei, o parcurse rapid ca un elev înainte de examen și apoi așeză hârtia înapoi în buzunar.
– Punctul unu, distrugerea grădinii de legume. Punctul doi l-am numit, așa generic, „Respectul”. Marea problemă a personalului de aici este lipsa de respect.
Frăsina îi văzu pe toți cei din cameră aprobând.
– Datoria personalului este față de noi, cei de care aveți grijă, nu față de copiii noștri. Cum le spuneți voi? A-par-ți-nă-tori. Faptul că ei plătesc – și oricum o fac din pensiile noastre – nu îi transformă automat în stăpânii noștri. Noi trebuie să fim mulțumiți, nu ei. Asta se numește viață când ești trezit la cinci și jumătate, iar la șase ți se bagă dejunul sub nas? La optișpe ani înțelegeam, că, deh, armată, reguli, supunere, dar la optzeci, nu mai am răbdare să înțeleg.
Un fior îi încreți pielea pe picioare și îi zbîrli părul de pe mâini. Ușa era închisă, încuiată chiar, la fel și geamurile, nu putea fi de la curent. Atunci ce era? Ce? Concentrează-te, Frăsina, adună-te. Da, bravo, hai că ești pe drumul cel bun. Hârtia, nu-i așa? E hârtia mea. Ce ține generalul în buzunarul interior al hainei este desfășurarea pe puncte a răscoalei plănuite de tine. Generalul ți-a furat și a pus în aplicare planul tău de a te răscula. Oare sunt șanse să funcționeze și să pot pleca acasă? Domnișoară, îmi permiteți să mă așez lângă dumneavoastră? Nu acum, Petre, pleacă. Domnișoară, îmi permiteți… Vorbim mai pe seară, acum du-te, Petre. Și nu uita să-ți schimbi cămașa.
Frăsina desfăcu acul de siguranță de la piept, îi îndreptă vârful și îl înfipse în picior. Nu adânc. Cât înțepătura unei albine. Înainte să își desfacă cordonul halatului, se uită în jur. Nicio îngrijitoare nu se afla în cameră, iar în partea opusă a canapelei, Dinu dormea în fund, cu gura căscată. Frăsina știa că nici treaz nu i-ar fi acordat vreo atenție, dar nu voia să se dezgolească în fața unui bărbat, indiferent cât ar fi fost el de neatent și de neinteresat. Femeia desfăcu halatul și ridică cămașa de noapte. De la elasticul chiloților și până la genunchi, se întindea o hartă de puncte mici și roșiatice. Își plimbă degetul mare peste marginile neregulate ale hărții. Înțepăturile îi provocau mâncărimi și furnicături în picior, dar până la urmă erau ale ei așa cum de altfel, erau și palpitațiile inimii sau ochelarii.
