Sunetul clopoțelului marchează mult așteptata pauză pentru unii, dar în ultima bancă se află un copil pentru care pauza semnifică plecarea singurei autorități din clasă, cea a profesorului. Acesta se ridică, își împachetează grijuliu documentele, catalogul, geanta. Își ia la revedere de la elevi, plecând cu gând împăcat că și-a făcut treaba bine. Pașii profesorului se aud din ce în ce mai puțin în timp ce parcurge coridorul lung, la finalul căruia se află scările ce duc spre temuta cancelarie, unde aproape toate persoanele cu autoritate asupra elevilor se adună în fiecare pauză. Unii elevi chiar se uită prin gaura ușii puțin deschise, să se asigure că profesorul e la o distanță adecvată pentru ca ei să înceapă. În momentul în care sunetul pașilor încetează și profesorul nu mai poate fi zărit, haosul apare.
Elevul nostru știe să se pregătească din timp. Își ascunde telefonul, căștile, caiete și cărți importante, orice ar putea deveni victimă colaterală sau ar putea atrage atenția bătăușilor. Deoarece de fiecare dată când nu a făcut asta, un caiet a decis că are aripi, un telefon a prins picioare, un stilou s-a făcut nevăzut. Orice se poate întâmpla în perioada scurtă de zece minute. Dar chiar și cu toate pregătirile materialelor fizice, psihicul elevului nu era niciodată pregătit. Țipetele asurzitoare, aruncatul cu obiecte, chiar și mâncare, erau la ordinea zilei. Era foarte ușor să fii lovit de un corn propulsat la viteze neașteptate, care durea mai tare decât un pumn bine înfipt.
Abuzul fizic era, totuși, suportabil până într-un punct. Iar la punctul cu pricina se ajungea când se punea mâna pe tine. Pentru băieți, durerea unor palme peste ceafă sau împinsul până la atingerea podelei era inconfortabilă, dar nu insuportabilă. Problema era când venea rândul fetelor. Acestea probabil au rămas cu traumă la fel, dacă nu mai gravă, decât elevul nostru. Se putea întâmpla orice, de la luarea în derâdere a greutății, chiar dacă toate fetele erau suple, la pipăit excesiv, la tot felul de jigniri. Comportamentul sexist și abuziv având ca scop doar stabilirea dominanței.
Elevul nostru nu era un elev firav. De multe ori s-a apărat, a intrat în conflict cu bătăușii, dar la final, cu ajutorul minciunilor excesive datorită prieteniei strânse dintre bătăuși, tot el era dat vinovat, așa că a renunțat. A încercat să se țină de studii, să fie atent la ore pentru a-și face părinții și profesorii mândri. Școala, în viziunea lui, era un loc unde trebuie să mergi indiferent de situație. La întrebarea „De ce vii la școală?” răspunsul era „Pentru că mă obligă părinții”. Dar totuși avea un gust amar în gură când nu reușea să fie atent, când lua note mici, când era certat de profesori. Voia să facă parte din elita elevilor deștepți.
„A plecat, haide!” răsuna o voce dinspre ușa clasei ușor deschisă.
„Vezi că are pată pe tine,” șoptește colegul de bancă al elevului. Respectivul bătăuș a fost, de fapt, mințit că elevul ar fi adus injurii la adresa acestuia. O tactică des folosită pentru a crea conflicte.
Bătăușul se apropie, limbajul corpului imitând un porumbel în perioada împerecherii: pieptul dus în față la extrem, capul scufundat în gât și brațele gata de acțiune.
Își trântește pumnii pe banca elevului, după care își răgușește vocea și spune: „Am înțeles că ești șmecher, că ai tupeu, te aștept în curte să vedem,” și iese supărat pe ușă, alături de hienele ce îl urmau mereu. Elevul nu știa cum să acționeze, a stat pe gânduri jumătate din pauza de zece minute, după care a decis să nu acționeze deloc. A rămas liniștit în bancă cu părerea greșită că totul o sa fie bine dacă ignoră problema ce apăruse de nicăieri.
Pauza s-a terminat, elevii se așază în bancă așteptând ca următorul profesor să intre pe ușă. Trec cinci minute, era clar că profesorul va întârzia. Timp în care bătăușul alfa intră pe ușă, urmat de haită. Analizează situația, verifică holul pentru eventuali pași, avea frâu liber. Înaintează rapid către banca elevului, desigur cu actul de porumbel în călduri omniprezent și cu vocea răgușită, poate mai mult decât prima dată:
„De ce n-ai venit, mă, afară? Ți-a fost frică, eh?” spune bătăușul.
„Nu am avut de ce să vin, nu ți-am făcut nimic,” a răspuns elevul.
„N-ai făcut nimic, eh?” moment în care a zburat o palmă către ceafa elevului, care deja avea o durere îngrozitoare de cap de câteva ore și contactul violent cu palma doar a accentuat durerea. După palma la ceafă au urmat mai multe palme peste cap, urmate de o împingere zdravănă, în urma căreia banca a derapat și scaunul a căzut, elevul ajuns pe podea, cu lacrimi în ochi.
„Nu ți-am făcut nimic, te-au mințit ăștia,” țipătul elevului a dus la emoționarea unuia dintre bătăușii care erau martori, bătăuși care, totuși aveau inimă, dar influența celui alfa era prea puternică pentru ei. Acesta se apropie și îi spune:
„E adevărat, te-a mințit ăla!” și arată cu degetul către mincinosul cu pricina.
Moment în care ușa clasei se deschide, bătăușul panicat îl ridică pe elevul înlăcrimat, îl șterge puțin de praf, îl așază pe scaun și îi spune:
„Hai că ești bine, nu mai plânge, ești bărbat, doar te-am împins puțin, OK?” și îl bate ușor pe spate până să fugă în banca lui. Dar elevul continuă să plângă, moment în care profesorul indiferent aproape că observă și întreabă nonșalant dacă e totul în regulă. Desigur nu elevul, ci bătăușul răspunde cum că elevul doar a alunecat când „se jucau afară” și de aceea are praf pe el și lacrimi în ochi. După care profesorul dă din cap afirmativ și își începe lecția.
Asta a fost doar una dintre întâmplările petrecute în decursul a multor ani de școală. Termenul de bullying este folosit nu de mult timp în România, dar acești bătăuși au fost mereu prezenți în școli unde persoanele cu autoritate nu vor să facă nimic în privința lor. Bătăușii nu sunt, totuși, persoane sută la sută rele. În multe dintre cazuri, au probleme acasă și simt nevoia să se descarce pe unde apucă, pe cine apucă. Dar chiar și în cazurile când profesorii fac ceva în privința asta, ei găsesc portițe pentru a continua. Soluția nu constă doar în profesori care iau măsuri, este nevoie și de un psiholog care să vorbească cu clasa, cu elevii, cu părinții, să îi educe despre emoții, comportament, sănătate mintală. Și chiar și în clase fără probleme evidente ar trebui să existe o forma de feedback pentru ca fiecare elev să își poată exprima opiniile și supărările fără frica de a fi judecat, să fie înțeles și ajutat în final.
