Oamenilor le plac poveștile. Întotdeauna le-au plăcut. Încă de când eram mici le ascultam, ne captiva ceea ce li se întâmpla personajelor. Crescând, acest atașament față de povești nu s-a schimbat atât de mult pe cum am crede. Singura diferență este că, deși ne plac poveștile, ne este frică de a noastră. Ne e frică de ceea ce ascundem chiar noi față de noi înșine. Și, deși ne e greu să recunoaștem, ne e frică de modul în care vom fi înțeleși de cei din jur. Un copil are mai mult curaj decât un adult. Un copil este el însuși pentru că nu știe cum să fie altfel.
Povestea aceasta este cea a doi copii. Nu garantez că n-ați mai ascultat ceva asemănător până acum. Poveștile au un nucleu comun. Singura diferență este că aceasta e a mea. Lucrul acesta o depărtează de tipar, o individualizează. Nu vă așteptați la un basm cu final fericit. Pe deoparte, pentru că nu are elemente fantastice, este cât se poate de ancorată în realitatea pe care o posed, iar pe de alta, pentru că nu are final. E o poveste fără sfârșit. E o poveste care se scrie și care îmi place să cred că nu este une de adormit copii. Poate că o să vă ajute să vă treziți, așa cum m-a trezit pe mine.
Sunt unele zile care încep părând a fi ordinare, despre care ai impresia că se pierd între atâtea zile irosite din viață. Dar, apoi, vine cineva cunoscut ție și-ți spune ceva ce, de prea multe ori, e folosit de noi ca o hiperbolă: “era să mor”. Simți că nu exagerează, că nu glumește, dar șocul te paralizează, nu-ți permite să percepi nimic concret. Poate doar prezența omului în fața ta te scoate din această stare. Începi să pui întrebări, dar nu pentru a găsi răspunsuri, ci pentru că, în unele momente, totul se află sub semnul incertitudinii. E o senzație tare ciudată: dintr-o dată toată monotonia acelei zile se năruie în fața unui lucru iminent, iar pe tine această trecere bruscă te depășește, nu știi încotro s-o apuci ca să înțelegi ce se întâmplă. Până și maniera în care primești acele câteva informații te bulversează: cum îți poate vorbi cineva cu atâta detașare despre cum era pe cale să fie învins de depresie? Vorbele lui nu duc spre o spovedanie interioară, ci, în acel context, par a umple o liniște inconfortabilă. Și se repetă, dar nu în capul tău și nici destinate ție, ci altor cunoscuți care transformă situația într-o conversație de complezență. Faci parte din acel grup, dar nu-i asculți, nu mai spui nimic. Nu te gândești la ceva anume și, chiar dacă ai vrea, nu ai avea de unde să începi, pentru că nu știi nimic. Ani mai târziu, revenind cu gândul la acea zi îți dai seama cât de bine întipărită îți e imaginea acelui om în minte, îți amintești perfect modul în care a pășit spre tine, vorbele lui, ce ai simțit tu. Abia atunci, după mult timp, îți dai seama că în acea zi ai fost ciupit ca pentru a te trezi dintr-un vis. Dar oare te-ai trezit de tot sau doar ți-a fost tulburat puțin somnul? Tu încă nu știi, dar vor mai fi atâtea zile în care vei fi ciupit astfel. Simți ceva? Ciudă. Îți e atât de ciudă că nu te poți trezi complet. Te frustrează faptul că ai ochi, dar că nu poți vedea cu ei, că nu poți străpunge dincolo de aparență ceea ce te înconjoară. Și mai simți un lucru, un lucru pe care nu vrei să-l recunoști nici chiar față de tine însuți: te urăști. Unul din primele gânduri, după ce ai mai parcurs acel moment în mintea ta, a fost “îl știam, îmi plăcea să cred că mi-e prieten, dar, de fapt nu-l cunoșteam, nu eram apropiați. Dacă murea n-aș mai fi avut răgazul să-l descopăr ca om și suflet, ca un întreg.” Simți cum se strecoară gândul ăsta în mintea ta, dar nu știi cum să-l oprești. Te simți atât de egoist. De ce te pui pe tine în fața lui? De ce raportezi situația la tine? Te cufunzi într-un dispreț profund față de tine însuți, față de această abordare incontrolabilă. În loc să te gândești la ce ar fi putut pierde el, te gândești la ce ai fi putut pierde tu. Dar tu n-ai fi vrut să-l pierzi, prin nicio cale și mai presus prin asta. Uneori îți sunt tare neclare lucrurile, nici chiar tu nu știi ce simți. Și-ți vor mai fi, vai de câte ori!, și vei simți atâtea și atâtea și te vei disprețui pentru că vei avea momente în care arunci în spatele altora ceea ce simți pentru tine însuți. Doar că “aruncare” aceasta este singurul lucru care te scapă, pentru puțin timp și cu un const spiritual destul de mare, de povara a ceea ce simți. E greu să recunoști că vina e de partea ta și ai nevoie s-o transmiți cuiva, să vezi că și alții greșesc. Vor fi momente în care vei vedea cât ești de mic, de fapt. Asta a fost prima întâlnire a ta cu un fragment din depresie, prima dată când ea se concretiza, profund voalat față de tine, în persoana din fața ta.. Asta a
fost prima mea întâlnire.
Sunt lucruri despre a căror existență știm, dar pe care nu le conștientizăm, nu le fixăm în realitatea noastră. Le avem în minte doar ca pe o statistică, eventual cunoaștem faptul că X și Y se confruntă cu ele, dar mai mult de atât nu deținem. Pentru noi, până să avem tangențe cu ele, direct sau indirect, există doar cu numele, nu și cu prezența. Poate că asta ne îngreunează “întâlnirea” cu ele. Nu sunt ca un om despre care având câteva informații și cunoscându-i
numele, ne putem creiona o viziune, prin prisma imaginației, despre cum ar arată, adăugând sau scăzând elemente la tiparul standard al corpului, în funcție de ce cunoaștem. Lucrurile acestea nu au un corp al lor, de asta se ascund în cel al oamenilor. Deși au elemente comune, reușesc să se individualizeze foarte ușor. La exterior, în cazul în care pot fi receptate, se vede doar vârful icebergului. Iar interiorul, ah! interiorul, este greu de străpuns chiar de către acei oameni, de ei înșiși.
Auzisem despre depresie, dar nu știam prea multe despre ea. Nu știam mai nimic. Și chiar dacă aș fi făcut-o, există o mare diferență între teorie și practică. E greșit să spun că lucrurile s-au schimbat când am întâlnit-o. De ce? Pentru că, pe ea, pe de-a-ntregul, n-am cunoscut-o niciodată. I-am simțit uneltele cum, în repetate rânduri, îl luau pe S. (așa îl voi numi) de lângă mine. Dar ca atunci, ca în acel moment de care v-am spus, nu s-a mai întâmplat sau, cel puțin, eu n-am mai aflat. Sunt momente în care, stând lângă el, eventual vorbindu-i, simt că, deși fizic e acolo, nu e prezent. Se cufundă într-o lume necunoscută mie și, ce mă frământă de fapt, este faptul că această lume s-ar putea să-i fie străină lui. Nu mă refer la străină ca un sinonim al cuvântului “necunoscută”, ci mă gândesc că, de oricâte ori ar fi parcurs acele
drumuri cu propria-i minte, oricât le-ar fi bătătorit pentru a găsi o ieșire din acel loc, n-a reușit să se elibereze. Îi e străină nu pentru că nu-i este cunoscută, ci pentru că nu aparține ei. Ochii lui, atât de limpezi de obicei, se tulbură, capul i se pleacă de parcă se supune inevitabilului. Mintea se predă în fața propriilor gânduri și frământări.
Fără să conștientizăm, noi am fost privilegiați. Am primit timp. Îmi place să cred că nu l-am irosit, ci că l-am convertit în ceva frumos pentru noi înșine. Am avut acel răgaz de a-l cunoaște. Și am răgazul de a-l cunoaște în fiecare zi, de a-l descoperi mereu și mereu. Mă fascinează prin faptul că este atât de el însuși, dar și prin modul în care vede și percepe lumea, prin capacitatea lui incredibilă de a simți. S. este omul cel mai apropiat sufletului meu. El, fentând moartea atunci, a renăscut. În față i s-a deschis un alt drum, unul nou, necunoscut, unul poate abrupt, pe care se mai împiedică și cade, dar se ridică, pentru că știe că sunt și porțiuni line. Știe că parcursul acestui drum nu stă doar în a merge, ci și în a privi ceea ce e în jur, în a trece totul prin filtrul propriei sensibilități. Amândoi am primit o șansă: timpul. Iar cu timpul ne-am primit pe noi.
Deși S. s-a întâlnit de atâtea ori cu depresia și, deși încă o face și o cunoaște, evită să-mi povestească despre ea. Doar pentru că noi, ca oameni, nu știm ceva, nu înseamnă că acel lucru nu există. Știu că el încearcă să mă protejeze, dar eu percep altfel situația. Dintr-o multitudine de lucruri ce i s-ar putea întâmpla și sentimente pe care le-ar putea simți nu pot exclude vreunul pentru a ajunge să înțeleg cum se simte el într-un anumit moment. Nu-mi dă accesul asupra unei canalizări, unei concretizări, ci oscilez pentru a descoperi singur ce i se întâmplă. Trec prin fiecare posibilitate, neștiind ce să exclud. Poate că e greu să găsești o cale prin care să te desprinzi de frământările care te sufocă din ce în ce mai tare, dar e și mai greu să încerci s-o găsești fără a ști care sunt acele frământări. Așa văd eu lucrurile. Îndepărtându-mă de ce se întâmplă de fapt, mă aruncă într-un sac fără fund a “ceea ce ar putea fi”. E ca și când aș încerca să ajung la el, dar nu cunosc drumul pe care am apucat-o și, pe deasupra, sunt legat la ochi. Nici măcar vocea lui nu se aude pentru a mă îndruma. Ceea ce mă înspăimântă este că, dezorientat pe acest drum, aș ajunge prea târziu la el, că atunci când poate ar simți nevoia prezenței mele, eu nu aș fi acolo. Mă disperă neputința pe care o resimt în anumite momente.
Am convingerea că omul nu trebuie confundat niciodată cu ceea ce simte, cu depresia în acest caz. Nu poate fi rezumat la atât. Depresia e o frântură din el, dar nu este el pe de-a-ntregul. Poate că ea jonglează cu gândurile și sentimentele lui, dar asta nu-l oprește pe el din a încerca să-și recupereze autonomia, să aibă ceea ce societatea cataloghează ca fiind “o viață normală”.
În toate poveștile există un conflict, doar că el tinde să fie unul exterior pentru că e mai vizibil, poate fi înțeles mai ușor. Dar povestea pe care v-am spus-o nu are un astfel de conflict, ci are unul interior. Această poveste este despre ceea ce ochilor le scapă. Pentru câți oameni e ușor să accepte faptul că cele două personaje, eroul și antagonistul, se află chiar înăuntrul lor? Câți oameni pot fi martorii unei astfel de lupte, fără a fi capabili să fie părtași? Dacă tu te lupți cu tine însuți, ce rămâne în urmă? Un câmp de luptă distrus de conflict. Și, să fim sinceri, cine are curajul să vorbească despre el astfel? Cine are curajul să spună că victoriile alternează cu pierderile, dar că există și momente în care sunt disproporționale. Cine are curajul să fie vulnerabil în fața lui? Pentru că, da, ai nevoie de curaj să te deschizi față de tine, ai nevoie de curaj ca să te poți vedea pe tine însăți, exact așa cum ești. Tindem să vedem o imagine alterată despre noi, fie subestimându-ne, fie supraevaluându-ne. Adevărul e, poate, cel mai greu lucru de cunoscut. Căutăm adevărul în jurul nostru, pentru că cel din interior nu-l putem pătrunde. Oglinda nu reflectă acel adevăr. Poate doar ochii ne mai dau indicii despre el, dar noi nu ni putem vedea. Iar depresia nu face altceva decât să te îndepărteze de adevărul tău și să-ți dea iluzia că ea ți-l poate oferi, prin uneltele ei.
