~ 3:38 dimineața ~
Stau pironită de soartă, cu ochi strălucitori rezemată de perete, fiind spectator al umbrelor diafane și a vocilor difuze ce nu încetează din a produce o hărmălaie amețitoare în capul meu. Corpul îmi tremură ușor, fiindu-i parcă frică de ceea ce urmează să se întâmple în interiorul meu. Stau așa de mai mult de o jumătate de oră fără să fii mișcat măcar privirea piezișă mai spre stânga. Nu mai suport starea asta indescriptibilă care mă face să îmi pierd mințile puțin câte puțin. Revin la realitate cu greu, făcând mișcări scurte și bruște voind să scap de tot infernul din mine. Mă îndrept spre birou, deschid sertarul căutând disperată fire negre. Medicamente, hârtii, notițe, pixuri și culori și în sfârșit găsesc căștile mici. Le iau grăbită, și mă întorc în pat. Deschid telefonul, le introduc, pun muzică și închid ochii lăsându-mă purtată în infinitul gol. Notele joase apasă greu peste durerea ce o simt, dar nu mă deranjează. Ce mă deranjează însă e bâzâitul din urechea dreaptă ce nu încetează să aducă un ton și mai rău tabloului în care sunt surprinsă. Enervată, țip în capul meu ,,Nimic nu e bun în lumea asta! Mai întâi oamenii, acum și lucrurile. Nimic nu e bine! Nimic! M-am săturat!” Îmi vine să trântesc cu tot ce apuc de lângă mine, chiar dacă aparent nu am un motiv bine întemeiat. Iau telefonul și pășind în tăcere, parcurg încăperile casei până ajung în sufragerie. Parchetul scârțâie sub tălpile picioarelor mele teleghidate de ceva sau cineva nevăzut, voind să îmi facă cunoscută prezența. Ecranul îmi face lumina necesară pentru a căuta căștile mari albe. Caut îngrijorată că o să mă întorc cu nimic în iadul de dincolo ce l-am creat involuntar. Le găsesc. Mă întind după căști, ca după o gură de aer, fiindcă în momentul ăsta muzica e singura care mă mai ajută să respir. Mi le pun pe cap, dau volumul la maxim ignorând avertismentul de pe ecran. Vreau să îmi urle sunetele în urechi, astfel încât să nu mai pot auzi nici un gând fugar din capul meu. Instrumental de pian, bineînțeles, lung preludiu în sufletul meu vătămat de prea multe răni deschise ce speră vindecarea dintr-o viitoare zi.
Plâng, apoi râd, apoi sufăr…și apoi sunt iar pe munte, doar pentru a mă afla iar la baza lui în următoarea clipă. Ard ca un tăciune nestingherit privind în întuneric, contopindu-mă cu el. Ochii îmi ard, am febră. Nu simt. În interior sunt rece. Sufletul meu e tot înghețat. Iubirea ar trebui să plângă peste el cu lacrimi de ceară, să sufle peste el scântei de flăcări ca să fie întru totul cum era.
Aștept să închid ochii, să fuzionez cu lumea subconștientului pentru a vedea iar suferință și prigoană în orice imagine îmi surâde pe sub pleoape. Dar știu că nu se va întâmpla. Voi ajunge să privesc lumina pală de dimineață, împroșcând lumini confuze pe pereți. Nu e trist că ne trezim vii dimineața, dar pe interior suntem morți?
