Vântul bătea cu aspritate, parcă prevestind apropierea lui Nicanor de Elysium. Pierduse de mult noțiunea timpului, neștiind dacă au trecut săptămâni sau luni de când și-a părăsit liniștea și siguranța propriei case. Toți prietenii săi îl avertizaseră în legătură cu capcanele pe care pădurea le ascundea în desișul său. Pentru moment, călătoria sa era una pe cât se poate de monotonă însă poveștile apropiaților săi îl nelinișteau. Această anticipare constantă a pericolului îl consuma pe Nicanor. Nopțile se simțeau infinite din cauza insomniei iar mintea începea să îi joace feste în mod constant: fiecare sunet auzit îi făcea inima să bată cu o rapiditate pe care nu o mai experimentase până atunci.
Toate scenariile cu o finalitate dezastruoasă din mintea lui Nicanor nu păreau să îl facă mai vigilent, ci mai degreabă îi răpeau liniștea momentelor din prezent. Era înconjurat de minunile naturii, peisaje parcă desprinse din basme, dar nu le putea aprecia la adevărata lor valoare. În cap i se repeta constant o întrebare ce îi dădea fiori pe șira spinării: ce face dacă se întâlnește cu un monstru phobos și nu este pregătit? Monștrii phobos erau creaturi înalte și foarte puternice, cu blana de culoarea roșie precum focul, ce locuiau în adâncurile pădurii. Aceștia simțeau tumultul interior al călătorilor, iar atunci când erau în cel mai vulnerabil stadiu, îi atacau. Legendele spun că monstruleții nu își omoară victimele, ci le țin într-o stare constantă de anxietate, devenind chiar agonizantă. Se furișează uneori în cele mai liniștite momente, luându-și prada prin surprindere. Până atunci nimeni nu părea să fi găsit o metodă pentru a învinge acești dușmani ai călătorilor ce se hrăneau cu frică și nesiguranță. Nicanor se temea de măreția lor mai mult decât avea curaj să admită.
Tânărul călător se așeză la umbra unui copac, istovit din pricina drumul anevoios pe care îl parcurse. Acesta își închide ochii, sprijinindu-și capul de trunchiul scorțuros al arborelui. Mireasma pământului proaspăt umezit de ploaie și a florilor de pădure îl făcură pe Nicanor să își îngăduie un moment de relaxare. Încercă sa adormă, oboseala deja părând să-și spună cuvantul. În ciuda acestora, un gând nu îi dădea pace: ce trăia acum era doar liniștea de dinaintea furtunii.
Într-adevăr, lumea feerică a tânărului călător fu perturbată de un element necunsocut. Își simți maxilarul încleștându-se iar respirațiile îi deveniră din ce în ce mai sacadate, având un tempo vivace. Nu putea înțelege ce i se întâmplă: momentul său de relaxare fu brusc tulburat. Palmele îi transpirau abundent iar sentimentul că ceva nefast avea să se întâmple îi apăsa cu putere pe piept. Să fie oare un monstru phobos prin apropiere? se gândi acesta, însă nici măcar această explicație rațională nu reușea să îi liniștească nesiguranța.
Uitându-se în zare, Nicanor distinse o siluetă înaltă. Figura se apropia rapid de tânărul călător, făcându-l pe acesta să reacționeze impulsiv. Simțea că flutură steagul alb în războiul ce se purta înauntrul său. Se simțeam nesemnificativ în fața măreției monstrului cu blana stacojie. Teama părea că pune stăpânire pe corpul său iar el era doar un martor neputincios. Respira de parcă fiecare gură de aer era ultima însă tot nu reușea să îți înfrunte inamicul. Se ridică brusc și fugi cât mai departe de locul în care se afla. Își abandonă traista cu lucrurile de valore, încercând să se îndepărteze cât mai repede. Simțea un fior inexplicabil ce îl făcea să creadă că sfârșitul său este aproape. Starea sa părea una ireversibilă, nemaivăzând o cale prin care putea lupta de monstrul phobos. După zeci de minute în care se adânci în inima pădurii, Nicanor
privi în urma sa. Monstrul nu se zărea nicăieri pe o rază de kilometri.
După acest episod scurt ca și durată, însă intens ca trăire, Nicanor decide să îsi continue drumul spre tărâmul Elysium. Deși păreau ceva de domeniul trecutului, gândurile și sentimentele din timpului atacului monstrului phobos nu îi dădeau pace: Sunt oare condamnat la o viață plină de temeri și nesiguranțe? Tânărul călător simțea că este pradă propriilor sale gânduri, acestea controlându-l și nu viceversa. Îl speria ideea de a fi un prizonier al fricii și de a trăi sub amenințarea monstrului phobos.
Zile în șir trecură iar deși Nicanor nu mai fu vizitat de vreun monstru, aceștia erau constant prezenți în gândurile lui: dacă apar când dorm? sau când mănânc? dacă mă atacă când sunt cel mai bucuros? Întrebările fără răspuns apăsau greu pe conștința călătorului. Deși exisă un episod în care teama își refăcu simțită prezența, Nicanor avea deja pregătit un leac pentru aceasta.
Observând că strategiile folosite deja au dat greș, tânărul căută o nouă abordare. Se așează pe un petec de iarbă, închizându-și ochii și ignorând prezența monstrului phobos. Până atunci Nicanor încercă să îi atace pe monstuleți, gândindu-se că cea mai bună apărare este atacul. Întâlnirile nereușite cu monștrii phobos îl făcură să înțeleagă faptul că nu toate vorbele din popor ascund o urmă de adevăr. Tânărul trase aer adânc în piept, concentrându-se pe calmarea senzației de neliniște. Deși se simțea dominat de frică, stia că în adâncul său se află o putere mai mare decât aceasta și nu avea să își compromită țelul.
La vederea acestei scene, blana monstrului phobos își pierdu din intensitate, devenind roz pal. Ghearele sale imense deveniră asemenătoare unor lăbuțe de pisică iau colții ascuțiți se micșorară cu rapiditate. Nicanor deschise ochii, rămânând uimit la vederea creaturii din fața sa, ce nu se mai asemăna câtuși de puțin cu înfricoșătorul monstru phobos. Poate că secretul este să nu lupți cu foc împotriva focului, se gândi acesta. Creatura ce până de curând îi pusese stăpânire pe gânduri se afla acum în fața sa și părea o ființa nevinovată. Astfel, Nicanor a înțeles puterea unui mentalități potrivite în situațiile de criză.
Așa cum un incediu este stins cu apă, așa și un foc interior este calmat cu o mentalitate pozitivă. Atacurile de panică și stările anxioase sunt puternic infulențate de psihicul uman. Alimentarea anxietății cu gânduri negative nu face decăt să amplifice stările de nesiguranță și neliniște. Problema omului anxios este că vede focusarea asupra celui mai nefericit scenariu ca fiind o metodă de anticipare a pericolului. În realitate, acest lucru nu face decât să îi răpească bucuria de a trăi în prezent.
