Cui îi mai arde să bea Ginja în Portugalia având în vedere sutele de sinucideri din ultima lună? Deși e început de vară, lumea nu poate trece de această nenorocire. Nici Gaspar care aștepta la aeroportul Humberto Delgado din Lisabona pentru a se întoarce acasă. Vineri, într-o după-masă, avionul său urma să decoleze spre Viena. După două zile de conferințe și prelegeri pe tema „Optică și fotoni” – nu l-a plăcut defel pe japonezul care le ținuse – așteptă pe un scaun albastru cu bagajul de mână alături. Se simțea mai rău ca de obicei, o oboseală puternică cu o anume tristețe îl cuprinse. O fi de la știri, o fi de la faptul că a uitat să-și ia medicamentul de dimineață, și dacă nu și-l luase tot nu s-ar fi simțit lipsa pentru o zi. S-a apucat a frunzări ziarul Diário de Notícias, portugheza îl ținea de pe vremea când venise la Porto cu bursă de studiu pentru ultimul an din masterul Fizică Teoretică și Computațională. Tot în Porto își cunoscuse viitoarea soție, cât de clasic e să dai bot în bot cu marea iubire în anii de învățământ. I s-a întâmplat și lui. Inițial, crezuse că e portugheză, după pielea ușor măslinie, ochii migdalați, negri și statură medie. Așa mignonă cum era, o plăcuse tare mult pe Eva. Se dovedi în curând a fi austriacă, Schatzi, Schatzi, îi dădea ea cu numele de alint. Acuma Eva îl aștepta pe Schatzi să ajungă acasă, fiul lor Jan, de 17 ani, ieșise cu prietenii la cinema.
Drumul fu lin. În noaptea dintre vineri spre sâmbătă dormi prost, iar tot weekendul din morocănos nu îl scoteai. Luni trebuia să se întoarcă la liceul unde era profesor de fizică de peste 18 ani. Ani de chin pe de-o parte, noroc cu antidepresivele. Pilulele albe de inhibare a recaptării serotoninei l-au ținut la suprafață. Mama mă-sii de depresie, și nu de orișicare, de aia cronică. De la 19 ani a fost ținut într-una în chingile disperării, s-a chinuit cu insomnia, anxietatea, doar vin mână-n mână, episoade maniacale, fălci încleștate, psihologi peste terapeuți, terapeuți peste psihologi, nimic nu l-a ajutat până nu a dat de faimosul psihiatru din Viena, de pe lângă cartierul mărginaș, Floridsdorf. Eva i-a fost alături, l-a ținut de mână în timpul consultației, chit că nu înțelegea o boabă ungurește, doctorul Laszlo Alpar avea să-i dăruiască multe. În Viena, că-i mai bine ca la Budapesta, zicea el în timp ce-i prescria rețeta. Mai bine să fii asigurat medical, decât să ajungi hrană șobolanilor. E o boală dată dracului, cu asta, statul n-ar trebui să te mai și ocărască. În Ungaria, homosexualii nu mai sunt huiduiți, de s-ar întâmpla și minunea asta cu bolnavii mintal, ne trebuie la toți respect până la urmă.
Cipralexul, 20 de mg dimineața, și Trittico de 10 seara, picară ca un balsam peste Gaspar. Reuși să-și rezolve multe, se căsători în acele timpuri cu Eva, se angajase la liceul din districtul cinci, apoi îl făcură pe Jan. Aproape toate, fără nopți albe și fără bolovani în stomac. Perioade zilnice de amărăciune mai avea, dar dormea decent, devenise funcțional. Eva se vopsise blond între timp, mergea prin apartament ca o rază de lumină. Cum să-i fi spus ei că ceva în el se stricase, că rotițele au rămas fără ulei, iar zimț uscat pe zimț uscat doare foarte tare. Nu mai mergea medicația? Luni s-a dus pleoștit și nedormit la servici. S-a mai dus și marți și miercuri de parcă căra o cruce de granit pe spate. Eva îl simțise, Jan n-avea nici pe dracu, ocupat cu adolescența lui. Joi, Gaspar rămase acasă. Nu se mai putu preface, nu mai avea energia unui actor de teatru ca să-și camufleze stările de rău cu zâmbetul pe buze. Îmbătrânise. Rămase împotmolit în pat, întreaga zi. Mii de gânduri îl bombardaseră, viața din trecut i-a venit năvală, a dat buzna cu toate mizeriile ei. Și-a adus aminte de mama lui, Gloria, de viața petrecută în comuna Lébény, de pe lângă Györ, de copilăria lui futută în care primea palme peste palme, pumni în cap, pe spate, pe față. Cu ce greșise el? Taică-su oricum divorțase de Gloria când el avea 13 ani. Ea, femeie casnică, a avut noroc de pensia alimentară trimisă pentru copil și de bunurile din casă, inclusiv animalele care i-au rămas. A tras de Gaspar să fie cineva. Dar cum poate un tânăr să ajungă cineva sub abuzuri verbale, printre înjurături, ultimatumuri și tensiuni. Devenise colectorul a toate cele bune și rele din partea femeii: mama lui era duală. Prin Gaspar își refula toată neputința în fața plecării soțului, toată amărăciunea pe care o gustase de-a lungul căsniciei, iar pe de altă parte era excesiv de grijulie cu comoara ei. Gloria, mică și ea de înălțime, era corpolentă și avea părul creț. Acum, la 67 de ani, părul i se transformase-n vată, presărată pe ici pe colo, fața îi se zbârcise și personalitatea i se mai înmuiase. Gaspar și-a păstrat din frumusețea de odinioară, pielea albă se armoniza cu părul negru, gros, ușor grizonat. Și-ar fi dorit să fie artist, nu și-a mai dat seama de care, dar își spunea că emoțiile lui aduc mai degrabă cu un candelabru de biserică sau cu un desen mural. Așa că de un an de zile s-a apucat de pictură. Până atunci făcuse ce-i spusese mama, apoi ce-i spusese Eva. Orele de predat fizică îi erau totuna, avea timp seara să folosească șevaletul – și în weekend.
Acum, singur, între patru pereți, Gaspar se pârjolea. Îi venea să plângă, dar nu putea. Rana era cu mult mai adâncă, durerea dintre coaste îl ținea nemișcat. Parcă toată viața lui a fost un chin, o amăgire, un contract special semnat între el și domnul Escitalopram, zeul stărilor de zen, căruia i s-a închinat decenii întregi. Poate că dacă nu-l lua, poate atunci ar fi renunțat de dinainte la catedra de profesor, poate s-ar fi mutat din Viena, poate i-ar fi spus Evei vreo două în momentele în care a fost neîndreptățit. Și multe au fost acelea. Slăbiciunea lui îl deranja, poate ar fi fost mai bine să fie gay, decât să se aleagă cu o boală psihică. S-a uitat la ceas, ora 16:21. După mari eforturi s-a pus în poziție șezândă, apoi s-a ridicat din pat. Amețea, avea frisoane. Nu, nu era răcit, nu îi curgea nasul și nici tuse nu avea. S-a dus în camera unde își ținea tablourile și s-a apucat de pictat. Un ghem negru, încâlcit, așa cum pictează maimuțele ținute-n captivitate că de altceva nu-s în stare.
După o oră gâfâia. Când a ajuns Jan acasă, l-a găsit pe jos, ghemuit, lângă cutia cu vopsele. Băiatul s-a pus lângă el și l-a ținut în brațe. Gaspar scâncea. După trei sferturi de ceas, Eva sosi de la lucru și îi găsi. Panicată, i-a cerut lui Jan să o ajute să-l transporte pe Schatzi înapoi în pat. Schatzi striga încontinuu „Nu mai pot! Nu mai pot, lume! Gata cu mine, gata!”. Avea fața înroșită, mai ales în jurul cearcănelor. L-a sunat pe doctorul Lazslo să-i spună de incident. Medicul i-a recomandat să îl mai lase un timp, cel puțin până mâine și să fie sigură că își ia Cipralexul de dimineață. „Și seara Trittico, da?” îi readuse Evei aminte. Ea consimțise. A doua zi, nicio îmbunătățire, Gaspar rămăsese prizonier patului.
Sâmbătă dimineață, în timp ce făcea micul dejun, Eva a zărit ziarul Diário de Notícias într-un colț pe bufetul din bucătărie. Era făcut sul, nici nu-l observase în tumultul ultimelor zile. Nostalgică, l-a luat să-l răsfoiască, să-și aducă aminte de cum citea în portugheză la facultate, în vremea tinereții. Pe a doua pagină dădu de un articol în care se vorbea despre un virus contagios, numit Seron, ce făcea ca bolnavii să o ia razna. „Mai exact, experții din lumea medicinei afirmă că acest virus intensifică problemele psihice ale oamenilor, fiindcă acționează asupra genei COMT denumită popular gena «îngrijorare-luptă». Virusul se transmite prin atingerea cu persoana infectată pentru mai mult de cinci minute și re-codează gradul de eficiență a acesteia în a descompune dopamina. Cei vulnerabili la efectele nocive ale bolii sunt și persoanele care au predispoziție la disconfort psihic, cât și cele ce au mers pe moșteniri din familie și au configurația respectivă de ADN în stare latentă. Dacă mediul poate constitui, în general, un risc declanșator pentru problemele de ordin mental, acum virusul face ravagii în Portugalia, mai ales în capitală. Totul ține, din păcate, de consistența genetică a individului. Încă nu se cunoaște un vaccin, cercetătorii lucrează intens la acest lucru. Până acum s-au semnalat peste 800 de cazuri de sinucideri, 2400 de cazuri confirmate, iar mulți alții sunt ținuți în carantină, în spitalele psihiatrice sau alături de cei dragi, dacă sunt supravegheați non-stop. Efectele durează între două și trei săptămâni.” Eva lăsă ziarul din mână, tremura de șoc. Soțul ei a luat virusul! Nu a citit în presa austriacă de asemenea cazuri, cel mai probabil Gaspar era pacientul numărul zero. De frică, a sunat-o pe soacră și Gloria a decis de îndată să vină la Viena. Ei nu îi era teamă de nimic, divorțul o apăsase cel mai tare, nu o să o atingă pe ea consecințele virusului.
Eva s-a dus să-l vadă pe Gaspar, acesta stătea cu ochii larg deschiși.
– Cum te simți, tu Schatzi?…
Gaspar, nici nu-și clinti privirea. Fixa un punct pe tavan.
– Am să-l chem pe doctor aici, mama ta vine și ea pe la noi în curând.
Soțul ei gemu ușor. Eva îl sună apoi pe medic. În trei ore, doctorul era în camera lui Gaspar. A adus niște calmante și i-a spus Evei să-i mărească doza de Cipralex și Trittico, de fapt, să i-o dubleze.
Femeia făcu întocmai. Jan începuse să se simtă neobișnuit de rău, el care era un băiat mereu cu zâmbetul pe buze și cu bună dispoziție, bineînțeles că nu putea roi de fericire în preajma crizelor tatălui său. Acum avea un stil abătut, Eva l-a pus pe seama problemelor din familie, Gaspar era pe primul plan. În trei zile, Eva observă că Jan avea ușoare cearcăne de dimineață, îl întrebă cum se simte, iar băiatul îi răspunse:
– Nu-ți fă tu griji, mamă, lasă-mă pe mine, hai să ne concentrăm pe tata!
Cu chipul lui de înger semăna cu al tatălui, culoarea pielii de smântână o preluase tot de la el. Părul, de abanos, îi împodobea capul. Jan strălucea a personalitate și umor. Ținea mereu în ghiozdan pe câte-un filosof, începuse cu Schopenhauer acum doi ani, ajunsese la Darwin, iar acum citea cu nesaț din Heidegger. Eva nu se pricepea la ei, filosofia nu a interesat-o niciodată. După șase zile de stres, Gaspar făcuse o nouă criză. Pe la orele șase seara, lovea cu picioarele obiectele din casă. Jan îi venise din nou în întâmpinare, Gloria, disperată, plângea în hol. Gaspar s-a pus în genunchi, avea spume la gură și urla încontinuu că în toată viața lui a fost doar un claun; că vrea să se termine cu toate; că nu mai are nimic rost; că nu a meritat să se nască în lumea asta de barbari insensibili. Că dragostea e o minciună mare, și copilăria lui, cea mai mare pedeapsă. Jan și-a pus acoperit urechile și după un strigăt ascuțit a fugit în camera lui. Gloria a sunat-o pe Eva, Eva a venit degrabă și l-a sunat pe doctor, doctorul a trimis o ambulanță ca să-l ducă la psihiatrie. „E mai sigur, Eva, cu mine, aici, sub tratament. Îi voi pune cămașa de forță până o trece, plus tranchilizante”,o calmă el.
În mașina ambulanței, Gaspar era ținut de mână de nevastă și maică-sa, printre lacrimi, îl mângâia pe frunte. Jan a rămas acasă. La spital, Eva a completat formularele, după două ore a trimis-o pe Gloria înapoi la nepotul ei. „Eu mai stau mamă, poate rămân aici peste noapte”, îngână femeia cu părul de soare. Gloria chemă un taxi și ajunse degrabă acasă. L-a găsit pe băiat mort, după o supradoză de somnifere. A început să zbiere și să-și smulgă părul din cap, divorțul era un nimic pe lângă asta.
