Într-o zi, am întâlnit o fată, mai mult sau mai puțin o fetiță.
Nu era superbă, n-aș putea să spun că era urâtă, habar nu am cum s-o numesc, unde s-o încadrez , nu că asta ar avea cu adevărat vreo importanță. Avea cearcăne, cel mai probabil oboseală și stres, cu toate că nu se afla la vârsta la care ar trebui să cunoască așa ceva. Ochii îi erau frumoși, dar privirea din ei nu avea o țintă, stătea înțepenită pe nimic anume. Puteam cumva să văd dezamăgirea, neputința și frustrarea scurgându-se din ochii ei. La un moment dat, asta s-a și întâmplat, când copila-floare pe care o priveam, lăsa să-i cadă roua de pe obrajii-petale. Și-a lăsat creștetul în jos, vădit înfrântă. Bătută de vânt, apusă. Se simțea ca o flacără cu care se joacă un om. Omul suflă încet, continuu înspre flacără, doar ca să vadă cât poate aceasta rezista. Și apoi, într-o singură clipă, în mai puțin de un ticăit de ceas, când suflă cu un strop de putere în plus, flacăra piere. Se stinge și rămâne stinsă.
Fata nu voia să se stingă. Se gândise de atâtea ori la cum ar fi, dar realizase că există un loc în lumea asta mare rezervat doar pentru ea. Poate nu chiar rezervat, căci nu credea în destin, Dumnezeu, sau orice minune. Dar știa, sau poate doar spera, că există un loc unde ea s-ar potrivi ca ultima piesă într-un puzzle aproape terminat. Visa la locul căruia să-i aparțină și pe care să-l facă să-nflorească. Visa la acasă, atâta tot. Nu-și dorea bogății materiale, cu toate că uneori ducea lipsă, își dorea cu toată ființa iubire și apartenență.
A început să viseze tot mai mult, tot mai enorm, până când ajunsese să plângă fie de imensitatea bucuriei în cazul în care ar reuși, fie de teama că n-o să ajungă niciodată acolo. Ura faptul că nu s-a născut în altă parte, între alți oameni, cu o altă situație, ura locul în care o plasase viața pe tabla de joc și ura că mai avea să rămână acolo pentru un timp. Dar avea un lucru: un sâmbure micuț de speranță, unul minuscul. A ignorat mărimea lui absurdă și l-a plantat cu grijă în propriul suflet. L-a udat cu atâtea lacrimi și i-a cântat fără să aștepte cu adevărat un rezultat, și totuși, un firișor s-a înălțat din micul sâmbure, pe zi ce trece tot mai înalt, mai impunător. După un timp, a îmbobocit, bobocii au pălit sub lacrimile fetiței și apoi florile au început să o acopere cu tot mai multă speranță, indiferent de cât de amar se simțea gustul a ceea ce era viața ei mică și dură. În ochii ei pierduți încă se mai citea durere.
Pe fata aceea am întâlnit-o într-o oglindă…
Ieri, am văzut o altă fată, într-o altă oglindă, dintr-o altă casă, dintr-un alt oraș, dintr-o altă țară, dintr-o altă viață.
Și zâmbea. Era greu de crezut, dar era aceeași fată, și totodată o alta. Aducea cu cea din trecut, dar acestea erau două persoane diferite, incomparabile. Fata de acum privea înainte cu ochii mari și sclipitori și scăldați de viață. Și nu își putea opri zâmbetul. Era îmbrăcată în lumină. Stătea în locul pe care îl crease în mintea ei, stătea acolo, și nici bine nu ajunsese, că simțea că e acasă. Nu simțise niciodată acest cuvânt ca acum. Tocmai se renăscuse. Realizase că viața sa era formată din două vieți mai mici. Prima abia se încheiase. Și mai important: a doua abia începuse. Se metamorfozase în visul ei și simțea cum îi cresc aripi nevăzute din spatele apăsat de vechiul întuneric. Acum văzuse lumina. Pe cea adevărată. Și hotărâse că după atâta luptă, o s-o îmbrățișeze strâns și n-o să-i dea drumul vreodată.
Pentru că visul greu al unui copil devenise realitatea prea minunată a unui adult.
Și era tot ce conta în acea clipă prea frumoasă ca să pară reală pentru ochii umeziți de trecut.
