Am răspuns că da…
deși nu părea, căci paloarea îmi contura faciesul uscat, de la baza căruia rar își făcea avânt în exterior câte un zâmbet. Zici că eram un caju deshidratat trântit într-o coajă de nucă de cocos; cam atât de nefiresc ședeam în cabinetul terapeutului, pe fotoliul prea mare pentru mine, dar totodată prea mic pentru a-mi sedisface nevoile clinofile ce mă duceau mereu acolo unde îmi placea să fiu, în propriul somn. Oricum știam că după ce voi pleca din locul acela, căci tindeam să cred că voi pleca, mă voi duce să dorm. Abuzam de acest “drept” vital. Dar la mine mereu era un somn greu, detașat de tot ce înseamnă fantezia viselor. Măcar un coșmar din când în când să-mi fi emoționat ritmul circadian, nimic…
Ca să treacă timpul, priveam în gol, sperând să văd ceva demn de privit. Aș fi făcut poate mai mult de atât, dar akinezia îmi bloca manevrele și parcă îmi pierdeam toate intențiile de a participa la jocul agitat al vieții, defășurat sub ochii mei și chiar mai departe. Sincer, acela era unul din miile de momentele în care nici nu-mi mai păsa, momente constante de salt din stupor melancolic, în stupor melancolic. Cădeam în transele acelea fără un preaviz, cu o distimie de-a dreptul nonșalantă și stridentă. Până și acel Viszla vioi cu ochii lui mari și deștepți, care îmi dădea ghionturi ca să ne pupăm, îmi provoca o ciudată anhedonie. Zic ciudată pentru că, plăcere nu aveam pentru multe lucruri, așa m-am format, am fost genul acela de fetus-copil-adolescent și acum adult, amorțit uneori, cu toate acestea, să resping chemarea câinelui la alintătură era ceva necaracteristic mie. Totuși, l-am ignorat și mi-am văzut mai departe de vidul în care priveam și în care deja mă băgasem cu totul.
Liniștea din încăpere era întreruptă doar de tinitusul meu pasager, acompaniat de o cefalee neserioasă ce nu-mi dădea pace. Practic, participam la un concert gratis de fluierături pasagere și tobe neserioase, fără să-mi fi dorit. Iar acest spectacol avea loc ca într-o fabrică cu furnalele dezafectate în care suna alarma de incendiu, ce nu făce decât să panicheze pe toată lumea și cam atât… așa îmi descriam mintea, cu neuronii ce-o umpleau. Hipocampul meu probabil e sătul, cred că și-ar da demisia, dar vin săptămânal în locul acesta, pe fotoliul acesta și atunci îl forțez și pe el să-mi fie alături. Și-n toată această zarvă care mă obosește de-a binelea, eu trebuie să răspund aceleași întrebări. Dar după atâtea lupte, parcă ușor-ușor las depresia în urmă, căci la aceeași întrebare, astăzi am zâmbit și am răspuns diferit. “Te simți mai bine?”
Am răspuns că da!
