Nici nu am împlinit șapte ani când mama a pupat pe bot un măgăruș. Abia adus acasă în pătura lui albastră. Vai, cât am urât pătura lui albastră. Era peste tot. Murdară întotdeauna. A păstrat-o până a mers la grădiniță. Atunci am făcut-o pierdută, de la geamul scării, de la etajul șapte. Zup. Jos. Dusă în lumea largă. Da, nici tata nu mai știa de mine. Parcă eram totul pentru el. Eram înainte să apară intrusul. Îl ținea mereu în brațe, așa cum, cândva, mă ținuse pe mine. Și-atunci am știut. De la prima privire am știut, de fapt. Am simțit amenințarea. Chiar am simțit-o. Nu mai eram singurul copil. Dragostea părinților trebuia împărțită la doi, doar că el era zgârcit și nu voia s-o împartă. Nu mă mai iubeau pe mine, doar pe el. Eu nu mai existam, doar el. „Micuțul”. Cu ochii ca doi nasturi vechi. Cu urechile mari, ca ale lui Dumbo. „Nevinovatul”. Dar era vinovat și continuă să fie. Pentru ce? Cum pentru ce? De ce trebuia să vină în familia asta? Aa, și ce dacă eu l-am cerut? M-am răzgândit între timp.
Voiam doar să mă vadă și pe mine, să-și amintească mama că mai exist și eu, să vadă tata că mai are un copil care îl așteaptă nerăbdător acasă. Voiam prea mult? Întotdeauna asta mi-am dorit. Mi-am rupt mâna încercând să fac o tumbă ca gimnastele de la televizor doar ca să-i impresionez. Îți vine să crezi? Bineînțeles, nu eram eu copilul cu abilități sportive. În timp ce eu aveam mâna în ghips, el era vicecampion la scrimă, se pregătea pentru cine știe ce concursuri de înot, era în echipa școlii la atletism, ce să mai, un adevărat sportiv. Eu nu puteam picta în perioada aia. Era ca și cum mi-ai fi luat aerul, ba nu, inima și ai fi pus-o la uscat vara ca pe mentă, știi? Nu mai aveam nimic. Toate frustrările mele stăteau îngrămădite într-un ghips amărât.
Acum măgărușul e un măgar în toată firea. E locotenent, mândria familiei, în timp ce eu duc adevărata luptă; mă lupt cu mine și lumea. Încerc să răzbat în fiecare zi. Stau într-o garsonieră umedă, cu miros de mucegai, pictând toată ziua și sperând că într-o zi o să vând și eu un tablou. La mesele de sărbători, mama vorbește doar despre cât de mândră e de fiul ei iubit, iar tata se laudă pe la toate neamurile, vecinii, cunoscuții, cu reușitele lui. Le mai scapă uneori și o remarcă despre mine. Când își amintesc că mai au un copil. Pentru ei sunt o visătoare care nu prea are multe aspirații în viață. Dar eu nu visez. Știu că puteam să-i fac mândri. Am învățat mereu să fiu prima din clasă, am muncit de două ori mai mult, ba nu, de 3 ori mai mult, să fiu cea mai bună. Și totuși, niciodată nu am fost suficient de bună pentru ei. Deveneam invizibilă de fiecare dată când era prin preajmă.
Acum înțelegi de ce mă aflu pe acest bloc? Aici am locuit. Ce fac aici, deasupra tuturor? N-ai fost atent? Nu mai sper. Gata. M-am săturat și de lume, și de luptă, și de garsonieră, și de aceeași pâine goală mâncată zilnic la orele târzii. Stau aici, atârnând nerăbdătoare deasupra orașului. Am de gând să zbor ca pătura lui albastră, până jos. Vai, cât am urât pătura lui albastră. Era peste tot. Murdară întotdeauna. Etajul zece nu e așa mult, dar suficient cât să mă sfarm. Asta îmi doresc. Poate fi distractiv. Ai văzut vreodată o vază cum se sparge? Într-o secundă, fără să fii pregătit. Fără durere, doar faci multă mizerie. Voi fi așa, în mii de bucățele. Iar inima va sta la uscat pe trotuar, sub privirile tuturor trecătorilor. Simt cum așteaptă asfaltul să mă prindă în îmbrățișarea lui rece. Uite, câți oameni sunt jos! Poate e și mama printre ei. M-aș bucura să mă aștepte jos. Sigur așa mă va observa. Își va aminti că a mai avut un copil. Poate chiar mă va pupa și pe mine pe bot…
