Ce împletește ea ziua, eu desfac seara. A doua zi dimineață îi dau din nou ghemul cadou. Se bucură că poate să împletească ciupici la nepoți și se pune pe treabă cu același entuziasm. Nu-i face mai mari de-o palmă, că doar așa vă mai știe, de copii mici; atunci când vă mai știe.
Pe mine se enervează cel mai des, că sunt mereu aici pe capul ei, în gospodăria ei. Se supără că i-am schimbat prin casă, eu, care nu i-s decât noră, că nu fac cum trebuie una sau alta și îl cheamă pe Victor să rezolve. Lui i se plânge și de el ascultă. Nu știu ce-o să facem când n-o să-l mai știe nici pe el. Doctorița zice că așa e în boala asta, se pierd amintirile noi mai întâi, și pe rând, tot așa, până la cele din copilărie. Regresie. Uite, că voi, nepoții, sunteți mari, la casele voastre, cu copii, a uitat demult; dar vă recunoaște în pozele de când erați mici. Și totuși, pe morți îi știe că îs morți, chiar și în zilele proaste, când e cea mai dezorientată, tot nu întreabă nici de Tătaia, nici de maică-ta. Cred că durerea de genul ăsta rămâne întipărită mai bine, ca un adevăr, nu ca o amintire.
Nu prea putem să o mai lăsăm singură. E căpoasă și n-ascultă nici ce înțelege; se apucă să facă mâncare, uită focul deschis, se duce să prășească grădina în căldură, cară apă la pui… ce știa ea că trebuie făcut în curte. Numai că de-acuma nu mai poate, acuși are 90 de ani, și ne temem să nu cadă, să mai ajungă și țintuită la pat. Așa… cum e ea mărunțică, măcar se descurcă singură să meargă la veceu, să mănânce, să se spele, să se îmbrace. Na, tot e bine…
Da, are și momente când își amintește mai multe. Tot mai rar, ce-i drept, parcă se întoarce în corpul ei. Atunci e cea mai tristă. Cere să o ducem la cimitir, să ude florile de pe morminte și să plângă pe săturate. Îmi spune că am schimbat urât în curte și că i-am stricat casa. Se jelește că e defect capul și că mai bine l-ar tăia, mai bine moartă decât să trăiască așa. Apoi facem recapitularea cu ce trebuie pentru înmormântarea ei. Ei, cum să nu știi? Sigur ți-a spus și ție. Are ea lada aia de vreo treizeci de ani pregătită cu prosoape de pomană, haine, un plic cu bani devalorizați și tot ce mai e nevoie pentru rânduieli; crucea ei cu poză, e deja pe mormânt. Și mai ales să o îngropăm peste Tătaia; zice că măcar după moarte să stea ea deasupra lui, că o viață întreagă a călărit-o. Victor se supără, n-o ia în serios, dar eu o înțeleg și o să facem cum vrea ea, când a fi să fie. Da, e voie, cum să nu? Se mai practică, nu e loc în cimitir să-i aliniezi pe toți, mai trebuie și suprapuși, îngrămădiți.
Nu. N-ar schimba cu nimic lucrurile dacă ați suna mai des, doar dacă vrei tu să o mai auzi. Nu mai vorbește cu orele ca pe vremuri, mai mult de politețe și închide repede, ai văzut și tu. Nu mai are ce să spună și asta o supără, fără să știe nici de ce. Și aproape de fiecare dată, după ce închide telefonul, ne întreabă cu cine a vorbit. Asta e… știi, noroc că i-au plăcut oamenii la viața ei, mereu i-a fost drag să aibă musafiri; povestea cu un om pe care abia îl cunoscuse, de parcă l-ar fi știut de-o viață. Așa e și acum, vorbește cu voi, se dă cu părerea, dă sfaturi, ca și cum nimic nu s-ar fi schimbat. Și la sfârșit întreabă tu de unde ești și cu cine ai venit la ea.
Ne-a zis doctorița că se dezorientează și mai tare când o scoți din spațiul ei. Așa e, să știi, când o mai luăm cu noi iarna, la oraș, se rătăcește și în două camere căutând baia. Înțeleg că vrei să o ajuți, dar cataracta e ultima ei problemă. O să fie foarte greu pentru ea, și nu mai spun pentru tine. Ai văzut că ieri nici nu știa cine ești, ei, închipuiește-ți că se trezește în casă străină, înconjurată de oameni străini, semi-oarbă, după operație. Poate să iasă rău tare, să-ți facă vreo criză. În plus, sincer, poate e mai ușor pentru ea așa: mintea în ceață, ochii în ceață… cum ar fi să vadă bine tot ce nu recunoaște? Ar fi și mai dureros. Așa… se lasă încet ceața cu totul peste lumea ei. Ce să-i faci, asta-i viața, nu alegem noi cum să ne ducem. În jurul ei toți care au murit, s-au dus repede și dintr-o dată. Asta-i soarta ei, să se topească încet. Și a noastră să o îngrijim. Ne mai enervăm, ne mai supărăm, dar e ca un copil mic. Mai rău ca un copil mic, că nu poți să zici că-l cerți ca să-l educi, să se-nvețe minte. Cu ce minte să se-nvețe?
Hai să mergem să o luăm, cred că s-a terminat perfuzia. Ei, nu mai plânge, că nu e vina ta, n-ai știut că trebuie să încui poarta. Bine că n-a fost mai rău. Poate de la lovitura la cap i se mai resetează puțin calculatorul și poți să povestești cu ea zilele astea cât mai stai. Intră la magazin și cumpără-i ceva dulce la slăbănoagă, cu asta o cucerești sigur. Te aștept afară.
Alo? Da, Victor, mergem acuma să vedem ce face. S-a lovit la cap când a căzut în Dunăre, dar doctorița a zis că nu-i grav. Un cucui și-o zgârietură, în rest n-avea nimic. Eu știu ce-o fi vrut… Amalia plânge că e vina ei că a lăsat poarta descuiată și că s-a împiedicat de vreo parâmă din cauză că nu vede și vrea să o ia la București să o opereze de cataractă. Da, știu, asta i-am spus și eu, n-are rost. Nu prea pare că s-a împiedicat din ce am înțeles de la băiatul care a scos-o. A zis că a văzut-o mergând spre marginea falezei, s-a oprit puțin și apoi a pășit în gol. Normal că nu-i mai spun Amaliei, nu… Numai că trebuie să avem mare grija cu ea de acum, că dacă își pune ceva în capul ăla al ei, așa beteag cum e… tot reușește.
