Puteai să juri că asfaltul va prinde foc în aceea zi de iulie a anului 2006. Și-n ciuda arșiței care sufoca toți locuitorii bătrâni și morocănoși ai cartierului Epureanu, papucii de gumă ai copiilor se auzeau necontenit, de dimineață până seara, la ferestrele lor. Era un grup de cinci copii pierdut într-un cartier de oameni mari, blocuri comuniste cu patru etaje și minți înguste: un oarecare Andrei și Gabriel, alături de o oarecare Iulia și Elena, cărora li se alătura din când în când o unică Ilaria.
Numele i l-a ales Monica, mama ei, care a fost îmbrățișat de Nelu, tatăl ei, fără drept de contestații. Familia Talpă, căci așa era inscripționată plăcuța din dreptul ușii de lemn a apartamentului 6, scara A, bloc V2, și-a dorit din tot sufletul un copil care să le umple casa de chicote și cântece. Nu mai trecuse multă vreme și dorința lor s-a îndeplinit. Când a aflat că este însărcinată, Monica citea un roman cu detectivi. O anume detectivă sprintenă și descurcăreață i-a atras atenția, unica Hillary Swan. Voia să-și numească prima fiică după detectiva Hillary, însă era un nume prea englezesc pentru acele vremuri românești. Astfel că a început să se gândească la corespondentul în limba română, iar atunci i-a trecut prin minte – Ilaria. Un copil atât de special trebuia să aibă un nume pe măsură.
În micul lor ascunziș familial, au încercat să o ocrotească pe Ilaria de toate lucrurile negative pe care le-ar fi putut aduce lumea de afară – cuvintele urâte aruncate de vecini după un chef sau copiii agresivi care le urmau pași părinților. Aura lor protectoare se asemăna cu cea a unui glob de cristal la nivel imaterial, însă iubirea și grija lor necondiționată nu au putut anticipa problemele care urmau să-i zguduie Ilariei următorii ani din viață.
Printre tufișurile din spatele blocului, gașca de ștrengari se juca de-a v-ați ascunselea. Iulia număra, iar Gabriel, Elena și Ilaria au ajuns prin coincidență în aceeași ascunzătoare. Încercau cu trupurile lor micuțe să se îngrămădească într-un loc prea strâmt. Indignat, Gabriel i-a spus Ilariei să se ascundă în altă parte, fiind ultima cărora li s-a alăturat în acea ascunzătoare. Ilaria și-a contestat locul, însă Gabriel i-a spus mustăcind: „Nu ești la fel de slabă ca Elena. Nu încăpem!”. În acel moment, s-a cutremurat ceva în sufletul Ilariei. Nici nu realizase până la cuvintele lui Gabriel că al ei Corp era diferit de al Elenei sau al Iuliei, dar tăcută și-a văzut de joc.
În acea seară, când focul zilei care a mistuit trupurile trecătorilor cartierului Epureanu, a surprins cerul într-un joc de culoare aparte, Ilaria s-a întors posacă acasă. Și-a aruncat papucii într-un colț al holului și s-a poziționat direct în fața oglinzii, începând să-l măsoare de sus până jos pe Corp. Aceea era prima oglindă fermecată din casa familiei Talpă, în fața căreia oamenii își aranjau mereu hainele și părul înainte de plecare. Nu înțelegea. Cu ce era diferit Corp? Era doar un corp care o purta în fiecare zi la joacă, care o ducea în zilele tomnatice la școală, care era acolo să-i fie avion pilotului tată și pernă îmbrățișărilor calde ale mamei. Nu a putut sta mult în frământările ei inocente căci Monica a trimis-o imediat la baie să se spele pe mâini și pe picioare. Cu brațele ei micuțe, a apucat taburetul de lângă calorifer și l-a poziționat în fața chiuvetei. A doua oglindă fermecată. Îi plăcea dimineața să-l vadă pe tata Nelu cum își aranjează mustața neagră ca pana corbului în fața ei, însă acum era în altă misiune. Ilaria era în căutarea diferenței, a imperfectului, neînțelegând de ce era diferită de Elena. De ce Corp era diferit de Corp al Elenei? Ce a făcut greșit Corp?
A doua zi, mânuțele ei se aflau în geanta mamei, unde a găsit a treia oglindă fermecată. Din analiza ei, oglinda era folosită pentru aranjarea sprâncenelor și rujului maroniu pe care mama îl aplica pe buzele rozalii. Oglinda era mică și o făcea să pară ca un gigant, dar cu siguranță brațul ei nu era mai mare ca al tatei. A pus-o înapoi și și-a văzut de joacă, însă cu cât treceau zilele și anii, cu atât Ilaria a început să evite oglinzile fermecate din casă, iar mai apoi pe cele de afară. I se păreau în adolescență că o dezavantajau. Chiar și în hainele largi sau „lălâi” pe care le purta, tot îl vedea pe Corp având o formă dezarmonioasă, care ducea din perspectiva ei chiar spre hidoșenie. Nu era nici prea slabă, dar nici prea grasă. Era normală, însă când mergea pe stradă cu prietenele, ele parcă străluceau în ochii locuitorilor orașului lor pierdut pe harta Moldovei, iar ea era doar: „Uite-o și pe grasa aia”. În fața fetelor, își arată latura puternică, însă își vărsa tot amarul în baie, lângă taburetul copilăriei, departe de Monica și Nelu. Ei nu ar fi înțeles. Erau prea ocupați. Prea obosiți ca să-i mai îngreuneze cu problema ei. Și-ar fi dorit ca în acele clipe, când lacrimile sărate îi șiroiau pe chip, ca nimeni să nu o mai vadă. Toți să orbească măcar pentru o zi, iar ea ar fi putut să fie fericită, să se simtă bine în corpul ei, fără să mai aibă parte de privirile locuitorilor care-i întunecau zilele și chipul.
Fiecare depreciere a lui Corp rămânea ca o rană în memoria Ilariei, însă cu timpul a învățat să le ascundă într-un colț al minții și să le mascheze cu dibăcie. Totul a mers pe un făgaș normal pentru o vreme, însă inevitabilul s-a produs. Când i-a cerut prima dată Luca, un băiat din liceul ei, să iasă la o întâlnire, nu i-au venit urechilor să audă și ochilor să creadă. Ea, Ilaria cu Corp imperfect și vrăjită de Oglinzile fermecate, ieșea prima dată la o întâlnire cu un băiat care era în ochii ei acum cel mai frumos din lume. S-a pregătit cu multă minuțiozitate, iar întâlnirea era cum nu și-ar fi imaginat-o vreodată. Momentele stângace se îmbinau cu cele drăguțe și pline de inocență. Pe drumul spre casă, mâna lui stângă a început să-i cuprindă talia și ușor, apropiindu-se de urechea ei, i-a șoptit: „Dacă ai fi un pic mai slabă, ai fi perfectă.”. Ilaria a împietrit în acel moment și și-ar fi dorit să fie oriunde în altă parte în afara lui Corp.
Replicile se învârteau în mintea ei: „Nu ești la fel de slabă ca Elena”, „De ce ai păr pe mâini?”, „Uite-o și pe cea grasă!”, „Dacă ai fi un pic mai slabă, ai fi perfectă.”, „Cumva acelea sunt vergeturi. Cine are vergeturi la 14 ani? Am văzut doar la bătrâne.”. Le asculta ecourile încontinuu, iar acestea lăsau urme adânci în memoria ei. La fel cum o lumânare are propria-i memorie: cum ai aprins-o, cum ai ținut-o și cât de mult ai lăsat-o să ardă, așa și gândurile obsedante ale Ilariei despre propriul Corp porneau din exterior și o lăsau să ardă într-un foc incontrolabil în interior.
Ilaria nu s-a mai văzut de la acea întâlnire cu Luca, iar drumurile lor oricum s-au despărțit. Ea a ales o facultate departe de casă, în fermecătorul și misteriosul Cluj. Acolo, pentru prima dată în viață, nu s-a mai simțit diferită. Vedea zilnic pe străzile clujene fete care „nu corespundeau standardelor de frumusețe de acasă” și păreau că se simt atât de bine în corpurile lor, încât o făceau uneori să mustească de invidie. Ele purtau rochii florale, iar ea nici nu-și mai amintea de când a strecurat pe Corp o rochie. Dar, la insistențele colegei ei de cămin, l-a îmbrăcat pe Corp într-o rochie pentru un anume Kitsch Party. A făcut multe poze în acea seară și, după multă vreme, s-a simțit atât de bine în al ei Corp. S-a simțit tânără, efervescentă și eternă.
Târziu, când petrecerea era gata și-și făcea cale către cameră, Ilaria s-a oprit preț de câteva minute în fața oglinzii din holul spitalicesc al căminului. Mintea ei era un haos de gânduri iraționale și versuri de melodii vechi, ochii îi deveneau din ce în ce mai greoi, iar buzele ei plate s-au curbat într-un zâmbet jucăuș. În acea tăcere, i-a șoptit lui Corp: „Unde-ai stat ascuns? Mi-a fost dor să ne distrăm împreună.”, de parcă ar fi reluat conexiunea cu un prieten drag de care nu a mai auzit de multă vreme. Și a constatat că magia Oglinzilor fermecate, s-a rezumat întotdeauna la ceea ce voia ea cu adevărat să vadă, nu la ceea ce era cu adevărat realitatea.
