ieri. ce zi o fi fost. 14.09.2021. de când m-am angajat nu mai știu ce zi e, dacă e măcar weekend sau nu, mereu când e a patra zi de lucru simt că e joi, chiar dacă e de fapt marți sau ceva.
m-am trezit la 10, după un somn de 5 ore. am început romanul lui matei vișniec, sindromul de panică în orașul luminilor. primele capitole deja conțin una dintre dilemele mele: au străduințele noastre vreun sens, ar trebui să aspirăm la succes sau doar să ne bucurăm pur și simplu de viață? ar trebui să aspiri la scrierea unui roman bestseller sau la a călători sau la a te îmbogăți (sau la orice altă chestie goală reprezentativă pentru ideea de succes în ziua de azi), sau e chiar mai bine să ai un job de doi lei, să nu publici nimic, să nu aspiri la nimic, doar să citești sau să asculți muzică sau ce o mai fi în stare să aducă măcar o fărâmă de fericire cuiva în ziua de azi.
acum știu doar că nu vreau să stau la calculator toată ziua la muncă. deci opțiunile sunt puține și plătesc prost.
apoi am tradus nițel, și am ieșit afară să mănânc ceva înainte de muncă.
când am ieșit de la metrou, o pasăre aproape că s-a căcat pe mine. un centimetru poate mai lipsea. a observat asta și un bărbat care traversa strada din direcția opusă, și a zâmbit aproape imperceptibil.
de ce se spune că dacă o pasăre se cacă pe tine, înseamnă că o să ai noroc? aceeași chestie și cu căcatul de vacă și de cal. de ce avem întotdeauna nevoie de minciuni, de scorneli aberante ca să suportăm realitatea? ți s-a întâmplat un nenoroc? stai liniștit, înseamnă noroc, de fapt.
și când te gândești la situația actuală a lumii, îți dai seama că nimic nu contează. de ce ar conta că ai făcut sau nu ceva când atâtea lucruri triste se întâmplă în momentul ăsta pe lume. fie că ești freddie mercury sau un neica nimeni, n-are nicio importanță atunci când pădurile și oceanele ard. și poate că n-avea nicio importanță nici înainte. pentru că te gândești la freddie mercury o dată pe lună și apoi uiți de el în tot restul timpului. și chiar dacă te gândești, ce contează?
trebuie să faci ceva în viață totuși. mic, mare. pentru că dacă afirmăm că nu are rost să faci nimic, atunci sinuciderea e singura care mai rămâne.
dacă nimic nu contează, atunci de ce mă amărăsc atât când mă gândesc că e posibil să merg la întâlnirea de 5 sau 10 ani de la terminarea liceului și să zic că nu am avut niciun succes și nicio fericire în viață, deși am fost printre cei mai buni și la liceu, și la facultate?
după facultate te simți atât de lipsit de speranță și de abandonat. ca puii ăia de uliu care sunt lăsați singuri și plâng și țipă și părinții tot nu vin. și trebuie să învețe să zboare singuri, fără ajutor. și apoi micuțul uliu, după multe interviuri și respingeri, găsește un job obositor care îl seacă de viață la corporație, și chiar și pe ăla îl primește numai din mărinimia tipei de la hr, care zice că altfel, cu cv-ul lui de căcat și lipsit de experiență, nici măcar la interviu n-ar fi fost chemat.
totuși, dacă te gândești la entropie, atunci are niște sens ca o mare nefericire să fie urmată de o mare fericire.
eu încă aștept fericirea aia care ar urma celor deja doi ani de depresie. și pare că nu se mai termină.
după ce am ajuns la muncă a început să plouă. n-a mai plouat de așa mult timp, toți ne uitam pe geam uluiți, așa cum te uiți la ploaie în deșert. ceea ce bucureștiul și devine încetul cu-ncetul.
ploaia a durat aproximativ 5 minute, cât durează fericirea în general.
când în chat support după ce rezolv problemele utilizatorilor ei îmi spun you are so kind henry, în inima mea se scurge un zâmbet lichid din această unică sursă de afecțiune pe care o am în viața mea la momentul ăsta.
apoi în pauză stau pe canapea, plângând silențios că asta e singura sursă de afecțiune din viața mea la momentul ăsta.
oameni de care am dat în bucurești:
o fetiță care vindea cărți pe stradă. m-a întrebat dacă n-aș vrea să cumpăr ceva. m-am uitat la cărțile ei și am ales un roman de asimov. i-am zâmbit, și mi-a zâmbit și ea, dar atât de timid, ca și cum nu ar fi avut încredere în zâmbetul meu, ca și cum s-ar fi așteptat ca din clipă în clipă să se transforme în altceva.
un șofer de taxi pe nume aristotel.
o tipă care vinde la 5togo, care mi-a dat o bere fără alcool pe gratis. i-am lăsat 1 leu în borcanul „pentru botox”.
vânzătorul de la librărie care mi-a zis că nu poate să-și dea seama din felul în care arăt dacă sunt fată sau băiat.
