Stomacul meu se răzbună. Trebuie să îndur răul de mașină, crizele biliare, răul din primul trimestru de sarcină și mahmureala asta cruntă de acum, lipsită de cea mai la îndemână soluție ca să mă eliberez. Nici măcar nu pot să-l învinovățesc, după ce ani la rând l-am torturat cu mâncatul compulsiv și apoi forțându-l cu degetele-n gât să dea afară tot, până ce nu mai avea puterea nici să râgâie.
Voluptatea pe care o simt golind în neștire recipient după recipient e aceeași la farfurie, la pahar, și chiar la lista de episoade a vreunui serial lamentabil. Iar răul, vinovăția și sentimentul de înfrângere de după sunt tot aceleași. Pe astea nu le pot vomita și trage apa după ele. Nici atunci când încă puteam. Concluzia asta a fost cea care m-a făcut, acum mulți ani, să-mi las stomacul să digere un tort întreg, după o ceartă cu tata. A fost ultima ceartă cu tata și ultima oară când am putut vomita. De atunci, stomacul știe doar să primească și asta m-a responsabilizat, cel puțin intr-o oarecare măsură.
La petrecere nu voiam să fiu, știam asta. Ca să par totuși relaxată, m-am dus îmbrăcată ca o șleampătă într-un loc în care toți aveau ceva de demonstrat prin haine. Toți voiau să arate că merită să fie acolo, eu am reușit să arăt că nu. Însă, orice disconfort cauzat de propria piele sau de oamenii din jur poate fi acoperit cu puțin „ je m’en fou” și multe pahare – înalte și elegante sau mici și colorate. Multe să fie. Și au fost. Și un pachet de țigări, cerșit de la secretara lui. Avea doar un pachet din ăla de țigări slabe și subțiri, cât să încapă în poșetuța asortată cu rujul. I l-am cerut pe tot, doar nu era să mă refuze tocmai ea.
Am amintiri vagi ale unor glume foarte proaste, ale unor dezvăluiri penibile făcute cui nu trebuie și cred că la un moment dat m-am suit și pe masă. Ce mult mi-ar plăcea să iasă și scenele astea din capul meu odată cu conținutul acru al stomacului. Dar după excese nu mai sunt stăpână pe corpul meu. În marea lui înțelepciune, el știe să preia frâiele și să mă lase să mă izbesc de consecințe. Izbită ca de tren sunt.
Știam de petrecere de mult, dar am tot amânat să mă gândesc serios și să mă hotărăsc dacă merg sau nu. Până când a fost prea târziu să anunț că nu vin. Se presupunea că doar dintr-un motiv foarte bine întemeiat aș fi putut lipsi. Pentru că era petrecerea soțului meu. Și lui chiar nu i-aș fi putut spune că nu vreau, că nu pot să vin. Asta ar fi însemnat să recunosc că a câștigat și ultima redută din războiul nostru pentru pace, că sunt nebuna care se dă cu fundul de pământ pentru că i se pare că a văzut ceva. Până și pacea merge la el, după aseară, nimeni nu l-ar putea învinovăți dacă divorțează.
— Ce faci, dezinhibato? a intrat în dormitor cu zâmbet larg sărbătoritul. Nu prea bine după ce față ai. Uite, ți-am făcut un shake magic, scârbos, dar își face treaba. Ei, hai, că a meritat, ai fost mega-simpatică aseară. Se uitau la tine cu jind toate înțepatele de la birou. Am și uitat că poți fi așa. Pentru o clipă am avut emoții să nu te apuci să te și dezbraci cum ai făcut în Vamă atunci, mai știi? Ca să-ți arat, din nou, ce soț bun sunt, scot copiii la joacă afară, să ai liniște în casă câteva ore. Dacă vrei ceva de la farmacie, scrie-mi. Pa, distractivo! Acum abia aștept petrecerea de ziua ta. Haideți copii, s-o lăsăm pe mama să mai doarmă, că s-a distrat aseară.
Bineînțeles, trebuia să fie erou, să mă facă să-mi fie drag de el, să uit cum mă torturează de luni de zile. Nu să uit, dar să mă îndoiesc de ce am simțit, de ce am văzut. Să vreau să mă fi înșelat când am surprins schimbul acela de priviri. Mi s-a strâns atunci stomacul și stomacul nu se-nșală. Schimbul de priviri și mai ales felul în care a plecat de lângă ea când m-a văzut venind ar trebui să-mi fie de-ajuns. Însă ce frumos a fost în Vamă, și ce frumos din partea lui să ia copiii acum… Cine mă cunoaște mai bine ca el? Poate are dreptate și e totul în capul meu. Poate că mi s-a părut sau o fi fost ceva trecător. Îmi vine să vomit.
