Nu îmi plac șosetele, dar obișnuiam să le ador. Aveam zeci de perechi de diferite culori și modele, le-am ascuns pe toate în sertarul de sub oglindă. Nu ajung des la el, dar nu pentru că este prea bine ascuns, ci pentru că mă tem. Nu îmi mai e de mult timp frică de șosete, doar de ce se află deasupra ascunzișului lor, mai bine spus, ce e poate afla dacă mă aproprii prea mult.
Am învățat să măsor unghiurile și să calculez arii doar pentru a îmi putea pune șosetele în picioare. Nu mă mai văd de mult timp pe mine când trag materialul peste haluce, iar ochii care supraveghează întreaga acțiune nu îmi mai aparțin doar mie. Sunt aproape sigură că jumătate de oraș poate vedea prin ei. Două mame îmi văd cearcănele și își vorbesc despre cum am pierdut controlul și tehologia a distrus ceea ce ar fi fost bun din mine. Un grup de adolescenți vorbește despre forma nasului meu și despre sutele de moduri în care aș putea să mă repar. Vecina de la 3 îmi analizează zgârieturile de pe față și îmi zâmbește.
Eu văd șosete. Foarte multe șosete colorate cu modele, unele chiar și cu sclipici. Dacă le privesc atent, toate par să fie gri, chiar pot să văd mici găuri. Clipesc, iar găurile nu mai sunt mici. Aș putea scoate 2 degete prin ele. Clipesc iar, călcâiul stâng ar atinge în întregime parchetul. Clipesc de mai multe ori, șosetele nu dispar, dar găurile apar și se măresc. Văd șosete, șosete gri cu găuri, dar șosetele sunt în sertarul de sub oglindă.
Am avut multe șosete, dar acum am rămas doar cu o pereche. Mai sunt doar o pereche de șosete, dar nu în sertar, ci în mine, șosete gri cu găuri.
