„I aim to be lionhearted, but my hands still shake and my voice isn’t quite loud enough” – Michelle K.
Tremurul vocii, agitaţia corpului, noduri în gât şi presiune în piept. Bătăi rapide ale inimii, durere de stomac, stare de greaţă şi gânduri alunecoase imposibil de atins sau prins. Ţiuit asurzitor, mișcare rapidă din picior, tâmple pulsante şi respiraţii sacadate.
O descriere amplă a ceea ce poate fi rezumat într-un singur cuvânt: Anxietate.
O imagine care poate pentru unii însumează experienţele vieții de zi cu zi, iar pentru alţii, o listă de observații întâlnite la cei din jurul lor, pe care poate nu le au experimentat ei însuşi. Indiferent de categorie, fie că te preocupă propria situaţie şi încerci să cauţi răspunsuri, fie că ţi-a captat interesul subiectul şi îţi doreşti să afli mai multe, nu e niciodată prea târziu să laşi frâu liber curiozităţii. Chiar şi în ciuda riscului de a descoperi lucruri neplăcute, există mereu posibilitatea de a găsi un refugiu în ceea ce citeşti.
So here we go.
Anxietatea e o lamă cu două tăișuri, unul mai favorabil decât celălalt.
În context normal anxietatea reprezintă răspunsul natural al organismului aflat în faţa unui pericol. Într-o situație de natură primejdioasă ea poate fi benefică, având rol de protecţie sau rol adaptiv. Problema, însă, apare când starea de anxietate e provocată de un pericol imaginar. Momentul în care începe să îți acapareze sau să îţi perturbe viaţa zilnică este momentul în care devine o afecţiune psihologică.
În ultimii ani, anxietatea s-a ambiționat și a reuşit să-şi croiască drum spre podiumul celor mai frecvente tulburări psihice, aflându-se acum în vârf alături de depresie, conform studiilor realizate de Our World in Data. La nivel mondial, una din 13 persoane adulte suferă de anxietate, ceea ce se traduce în peste 300 de milioane de cazuri. Focusul acestui articol însă se va îndrepta mai mult spre tineri, în special spre elevi.
Anxietatea este subiectivă. Cauzele, manifestările, efectele ulterioare ale acesteia sunt diferite la fiecare persoană în parte.
În ceea ce mă priveşte, nu pot identifica momentul în care am devenit victima anxietăţii. Avem o istorie atât de lungă şi complicată împreună, încât nu pot selecta o amintire şi să o clasific ca „început”. Instinctul îmi spune că rădăcinile sale s-au format în preajma anilor de şcoală primară, ca ulterior să se dezvolte şi să ajungă la stadiul prezent.
Privind înapoi, nu reuşesc decât să disting semnele strângerii sale crude asupra psihicului meu şi să recunosc toate golurile pe care le-a lăsat în urmă. A răpit atât de mult din mine, mai mult decât aş fi fost vreodată dispusă să ofer. Mi-a răpit ieşiri cu prietenii, momente care poate ar fi fost de neuitat, mi-a răpit încrederea în mine şi cuvintele de laudă la propria-mi adresă care parcă îmi dispăruseră subit din vocabular.
Dar mai presus de toate, mi-a răpit controlul.
Pusă faţă în faţă cu anxietatea mă simt neputincioasă, mă simt haotică. Nu-mi pot stăpâni emoţiile, reacţiile, nu pot controla ceea ce se întâmplă în moment sau sentimentele de vinovăţie şi frustrare ce o succedă. Un hoț incurabil, s-ar putea spune, dar experienţa îndelungată în compania ei mi-a demonstrat că şi generozitatea o descrie într-o oarecare măsură.
Anxietatea e generoasă în seminţe de îndoială plantate adânc, întrebări irelevante fără răspuns şi gânduri sabotoare.
Dar, dacă ar trebui să pun egal într-o ecuaţie, l-aş pune intre anxietate şi vulnerabilitate. Eşti extrem de vulnerabil ca adolescent.
Cu atât mai mult ca adolescent anxios.
Şi cu încă atât mai mult ca adolescent anxios în perioada liceului.
În primară şi gimnaziu suntem la o vârstă fragedă la care poate încă nu conștientizăm ce se întâmplă în jurul nostru, în interiorul nostru. Liceul, în schimb, este perioada în care ne formăm ca tineri, în care încep să apară întrebări din toate colţurile posibile în ceea ce ne priveşte pe fiecare ca individ.
Pentru mine personal, cele mai grele lovituri încasate din partea anxietăţii au avut loc în liceu.
And here’s why.
Anxietatea nu are buton de pauză.
Ajungi să-ţi dai seama de asta mai devreme sau mai târziu, parcurgând paşii liceului. Pentru mine s-a întâmplat mai târziu, după multă negare şi ignorare, după mult pretins că nu mai îmi pasă şi după extrem de multă dezamăgire în clipele în care o luăm de la capăt. Am târât lupta asta după mine mult timp, până când am ajuns în clasa a 11 a, prag care parcă mi-a pus o piedică şi m-a împins într-o prăpastie.
În anii anteriori încă îi mai găseam scuze anxietăţii. În clasa a 9 a şi a 10 a, deşi realizam că stresul prin care treceam nu e normal, îl puneam pe seama sechelelor rămase din gimnaziu. Iar la 15, respectiv 16 ani, eu una, nu simţeam presiunea responsabilităţilor ce se apropiau odată cu vârsta maturităţii. Dar m-am trezit în clasa a 11 a, confuză, stresată cu şcoala, cu opţiuni peste opţiuni de analizat şi cu numeroase decizii de luat şi tot ceea ce simţeam era cum cad în gol.
Până când la un moment dat am atins fundul prăpastiei.
Până când, într-o zi, m-am oprit şi mi-am dat seama că anul ăsta şi clasa a 12 a sunt despre mine.
Despre cum vreau eu să-mi petrec ultimii ani de liceu, despre ce aspir eu să fac mai departe, despre cine sunt eu cu adevărat în spatele a ceea ce proiectez săptămânal, câte 6 ore pe zi la şcoală.
Odată ce am realizat asta, am hotărât că e în avantajul meu să lucrez cu anxietatea şi nu împotriva ei. Am învăţat să îi recunosc cauzele şi semnele care îi prevestesc apariţia, să lucrez la tehnici de menţinere sub control şi, mai presus de toate, să am mai multă grijă de mine la nivel psihic. Să mă tratez cu blândeţe, cum aş trata şi alte persoane care trec prin acelaşi lucru.
Frustrările apar şi ele, inevitabil. Binele se împleteşte cu răul, iar răul, în situaţia de faţă, se traduce adeseori prin sentimente de ciudă, de furie, atât la propria adresă, cât şi la adresa altora, şi de momente de slăbiciune care te învaţă că nu poţi fi întotdeauna puternic, oricât de mult ţi-ai dori.
Am început, însă, să privesc din perspectivă şi adevărul e că, în cele mai multe cazuri, nimeni şi nimic nu e setat împotriva ta. Anxietatea e generoasă în amăgire, te poate înşela extrem de uşor, fără să-ţi dai seama. Tot ce trebuie să faci e să te dai ocazional un pas în spate şi să priveşti din punct de vedere obiectiv, să încerci să te detaşezi.
Cert este următorul aspect: cu sau fără anxietate, toţi ne confruntăm cu ceva dincolo de ceea ce expunem lumii, toţi purtăm războaie lăuntrice şi toţi cărăm greutatea unei poveşti personale despre care alţii nu ştiu nimic. Surprinzător sau nu, faţadele de care dispunem sunt impecabil croite şi ascund mai mult decât ne-am putea imagina. Nimeni nu proiectează mereu exact ceea ce simte, nimeni nu renunţă la măştile de rigoare. Important, aşadar, e să oferim constant înţelegere, să nu ne uităm empatia acasă şi să acţionăm cu cele mai bune intenţii în minte, atât faţă de noi înşine cât şi faţă de ceilalţi.
“Just because I made it here doesn’t mean it was easy. And just because I don’t seem overwhelmed doesn’t mean I’m not.” —Jen Wilde
