Ploua.
Am luat un autocar de vizavi de aeroportul din Cluj. Mă așteptau câteva ore pe drum, pe care urma să le petrec în liniște, zgomotul înăbușit al motorului nefiind băgat în seamă. Reveneam acasă de sărbătorile de Paști după doi ani în care nu mai trecusem pe acolo, simțindu-mă străină în țara mea de origine, ca un astronaut întorcându-se din cosmos după un lung sejur pe orbită.
Maramureșul natal era încă departe, dar o poartă din lemn sculptat imitând una maramureșeană, apărută din senin la marginea șoselei, mi-a adus aminte îndată de locul din care pornisem cândva. Am închis ochii și m-am lăsat dusă de fluxul de amintiri, ca și cum aș revedea un film vechi, cunoscut, dar în mare parte uitat.
Tata era lăutar. Nu îl țin minte aproape deloc, dacă cele trei poze cu el care s-au păstrat la noi în familie pot fi numite amintiri pentru mine: a plecat din viață când eu aveam doi anișori și ceva. A căzut pradă unor jefuitori când, târziu într-o noapte, se întorcea acasă de la o petrecere la care cântase. Tata era singur; tâlharii l-au lovit grav de tot și i-au sustras banii câștigați. A murit în spital. Avea doar douăzeci și doi de ani. Așadar, m-a crescut mama. Nu s-a mai căsătorit niciodată și eu nu am mai avut frați. Potrivit tradiției, trebuia și eu să mă apuc de cântat cu vocea, precum făceau mama, bunica, străbunica și multe alte femei din neamul nostru, însă astmul bronșic de care sufeream de mică le-a ruinat speranțele. Aveam probleme la respirat, iar acestea puneau viitoarea mea carieră de cântăreață sub un semn uriaș al întrebării, cu toate că profesorii de canto ziceau că am voce și talent. Însă, spre marea mirare a mamei mele, la șapte ani am scos din dulap vioara veche a tatălui și am încercat să improvizez ceva la ea. Atunci am decis să învăț să cânt la vioară. Mama și celelalte rude nu păreau foarte bucuroase, deoarece aceasta era o meserie de bărbat, nepotrivită pentru mine, dar, până la urmă, le-am convins. La început, am învățat bazele cântatului de la un unchi de-ai mei, după aceea mi-am continuat studiile la școala de muzică. Acolo am întâlnit mai multe fete care, la fel ca mine, cântau la vioară, de la o vârstă și mai fragedă. Părinții lor erau mândri de ele și le susțineau din răsputeri, spre deosebire de neamurile mele, care mă lăsaseră să studiez vioara cu chiu cu vai, din simplul motiv că nu mă mai interesa nimic altceva. În scurt timp, am înțeles de ce se întâmpla așa: spre deosebire de acele fete, eu veneam dintr-o familie de rromi lăutari, cu regulile și obiceiurile ei.
La un moment dat, mi s-a spus că am devenit cea mai bună elevă la vioară. Eu deja hotărâsem să mă fac violonistă. Îmi plăcea să cânt orice: lăutărească, populară, clasică. Încercam până și piesele pop pe care le auzeam la radio. Nu m-am mai despărțit de instrumentul meu îndrăgit nici măcar pentru o zi și la frumoasa vârstă de nouăsprezece ani, am plecat să-mi continui studiile la Academia de Muzică din Budapesta. Eram de părere că maghiarii prețuiesc mai mult muzica lăutărească, țigănească, și tradiția lor de a cânta o preferam dintre toate. Pe lângă aceasta, Budapesta era și un pic mai aproape de noi decât Bucureștiul. Primele luni în Ungaria umblam bulversată: acolo totul era altfel decât mă obișnuisem. După ce m-am regăsit, totuși, în spațiul capitalei maghiare, după ce m-am integrat cât de cât, nimic din mine și viața mea nu mai putea fi ca înainte.
Acasă, în vizită la rude, ajungeam din ce în ce mai rar. De fiecare dată apăreau probleme de comunicare, înțelegere și, ceea ce era insuportabil, acceptare. Nu-mi venea ușor să povestesc despre traiul meu din Budapesta pe înțelesul tuturor neamurilor. Le spuneam, de obicei, lucruri generale. Anumite noțiuni, totuși, nu știam să le exprim decât în maghiară sau engleză și eram nevoită să explic mult, foarte mult. În plus, adaptarea la noile condiții m-a făcut să-mi schimb atitudinea față de propriul corp și stil. În Budapesta, nimic nu mai era bătut în cuie și mi s-a deschis un câmp larg pentru experimente. Am avut o perioadă în care purtam numai haine negre și supradimensionate, aproape bărbătești la aspect, și am renunțat la orice bijuterii. Mi-am mai tuns și părul — nu mult, dar într-un mod mai neobișnuit, asimetric — și l-am vopsit, prima dată în viață, roșu-aprins. Nimic ieșit din comun, însă pentru mama și majoritatea rudelor mele a însemnat sfârșitul lumii. „Ce te-ai urâțit!”, „O fată cuminte nu arată așa!” — văicărelile lor îmi stau în cap și acum, convingându-mă că, până la un anumit moment, eu, de fapt, pur și simplu profitasem de rolul meu de copilă cuminte, liniștită și silitoare în loc de a fi acceptată și iubită doar pentru propria existență. Se zice că rromii știu să-și iubească necondiționat odraslele ca nimeni altcineva, dar orice regulă are excepții: rromii mei nu cred că erau în stare.
Singura rudă care mă accepta cât de cât cu toate „nebuniile” mele încă din copilărie era mătușa Juja, sora tatălui. Nu plecase la oraș; se măritase cu un bărbat din neamul nostru, potrivit vechii tradiții, și rămăsese în satul natal. Îmi plăcea să o vizitez pe Juja în copilărie și adolescență; în căsuța ei mică și înghesuită mă simțeam mai acasă decât la noi, în oraș. Întâlnirile cu mătușa erau însă mereu prea scurte, iar plecările, prea grăbite: aceste vizite nu erau deloc pe placul mamei mele, care mă însoțea aproape peste tot, în afară de școală. O disprețuia ușor pe Juja, cel puțin așa mi se părea; e posibil, totuși, să o fi detestat la maxim. Gândurile și sentimentele mamei n-am ajuns să le cunosc cu adevărat niciodată. Avea o personalitate imprevizibilă și închisă. Odată am auzit, involuntar, o parte din cearta ei cu Juja. Mama o învinuia pe mătușa de faptul că tata nu mai trăia! Nici până acum n-am reușit să înțeleg în ce fel blânda și înțeleapta mătușă Juja putea fi implicată în acel omor sălbatic, săvârșit de niște oameni absolut străini nouă.
Mama mea prefera ca să nu stau mult pe la Juja. La ei în casă „se dohănea”, adică se fuma la greu. Fumau toți membrii familiei, aproape toți oaspeții care mai treceau pe acolo, iar mama mă ferea de toate mirosurile puternice, mai ales de cele nocive, ca să nu mi se facă și mai rău. Într-adevăr, în apropierea fumătorilor de tutun îmi resimțeam astmul mai puternic, dar în vizită la Juja reprimam tusea în gât cum puteam. Nu voiam acasă.
Acum autocarul mă ducea iarăși la mătușa Juja. Îmi făcusem planuri să stau la ea câteva zile, să petrec Floriile la țară. Știam că, odată ce voi călca pragul vechii căsuțe, mă va îmbrățișa și „țuca” pe obraji. Știam că de câteva minute mă voi simți incomodă. Știam că mirosul persistent de tutun îmi va readuce astmul subjugat înapoi pentru ceva vreme. Știam că o să scap câteva cuvinte ungurești fără a vrea. Știam că mătușa o să-mi facă observații despre părul meu, de data aceasta vopsit albastru, și câteva tatuaje pe care mi le făcusem între timp la Budapesta, dar cu voce blândă, cu puțin regret și fără niciun dispreț sau ură. Știam că o să fiu rugată să cânt la vioară la micul bairam de sărbătoare. Știam că o să fiu întrebată de nenumărate ori ce anume fac la Budapesta, ce cânt, pe unde mă plimb. Știam că nu o să le spun tot adevărul: că, fiind o violonistă de etnie rromă venită din Transilvania, dintr-un vechi neam de lăutari, în Ungaria sunt văzută ca un exponat de muzeu și comparată cu marea Czinka Panna, celebră muzicantă rromă de acum trei sute de ani, a cărei biografie m-a fascinat, fiind atât de asemănătoare cu a mea; că fac parte dintr-o trupă foarte neobișnuită, inovatoare, care îmbină muzica lăutărească cu cea electronică, și deja am colindat jumătate din Europa cu concerte, toate de succes; că am premii și distincții importante. Nu, o să fiu mult mai modestă. În schimb, acasă, în orașul meu natal, mă mai aștepta mama în fața căreia, peste câteva zile, va trebui să mă laud cu toate realizările posibile ca să-i înmoi inima. Ca să se asigure că drumul ales de mine își dă roade. Că nimic din ceea am făcut în viață nu a fost degeaba. Că nu sunt chiar atât de „bolundă” și ratată precum mă crede.
Știam că mă va întreba și ceva de genul: „No, cum e Jujica, încă n-a făcut cancer la plămâni? Și tot așa nesătulă de bani?” Dar la aceasta nu voiam să mă gândesc încă. Pe geamul autocarului, am observat placa cu numele satului mătușii Juja. „Eu, Iustina Stoica, prima femeie violonistă din neamul meu, mă întorc acum de unde am venit, dar rămân ceea ce sunt, nu ce-am fost”, aceste cuvinte au răsunat în capul meu ca o lozincă, o afirmație în care aveam deplină încredere.
Șoferul opri la primăria comunei. Mi-am luat rucsacul și am coborât.
Ploua.
