Să nu crezi că e o plăcere să privesc un scaun gol în seara asta, mamă. Voiam să te fac mândră de mine, să mă urmărești cu ochelarii tăi de vedere la distanță și să-mi analizezi rochia cu paiete și pantofii cu toc în timp ce urc pe scenă, în lumina reflectoarelor, pentru a-mi primi trofeul. Sunt convinsă că în timp ce degetele mele ar fi atins plăcuța inscripționată cu „Jurnalistul Anului la categoria Sănătate”, ți-ai fi notat într-un colțișor special al memoriei tot ce se afla pe farfuria cu aperitive, tipul de vin care se servea în paharele de cristal și ce fel de prăjituri erau etalate la candy barul de lângă scenă.
Dar iată că nu o să știi ce feluri de mâncare se vor pune pe mesele rotunde în seara în care fiica ta cea mică este premiată pentru un articol de 14.000 de semne pe care l-a scris și documentat în mai puțin de o săptămână, pentru că a ratat startul concursului. Mi-ai spus acum două zile că l-ai citit, iar eu am depistat în vocea ta un sentiment firav de mulțumire, la fel de subțire ca firul de ață de la lumânarea pe care am aprins-o când a murit tata. Nu cred că ai înțeles mare lucru despre tema articolului meu, despre dermatita atopică, prurit și dermatocorticoizi ori despre lupta pe care o duc zi de zi pacienții cu boala asta. Boala ta, mamă, e alta. Nu e atât de vizibilă ca dermatita atopică, dar e mult mai josnică și a reușit să-ți otrăvească gândurile și sentimentele în ultimul deceniu.
Mi-ai spus că ești o fire pe care nimeni n-o înțelege, că te simți singură și nefolositoare. Tu nu știi asta, pentru că nu ți-am spus-o niciodată: eu aș vrea să-mi fii mie folositoare, să citești tot ceea ce scriu zi de zi, să te gândești că din pântecul tău s-a născut un mic geniu în acea noapte de început de toamnă, când credeai că o să mori dându-mi viață, pentru că văzuseși o stea căzătoare pe cer. Nu ai murit. Ai adus pe lume o fată. Un copil pe care nu l-ai vrut la momentul în care ai aflat că ești gravidă. Anul ăsta, în 2030, tu ești mama Jurnalistului Anului. Cum ai mai putea să te simți vreodată nefolositoare? Tu i-ai dat viață celei care a impresionat un juriu format din cinci specialiști cu un articol dedicat unei boli dermatologice despre care nici ea nu știa prea multe. O boală pe care nu te-ai străduit să o înțelegi, pentru că îți amintea de iritațiile și leziunile care îmi apăruseră pe piele când eram sugar, iar tu dădeai vina pe apa de la fântâna din centrul satului, cu care îmi făceai baie în fiecare seară.
Da, mamă, spun intenționat lucrurile astea acum, pentru că mă așteptam să fii prezentă în sală, la masă, și să mă privești în timpul discursului, ștergându-ți lacrimile de la colțul ochiului. Eram curioasă să văd cum vei reacționa când urma să povestesc celor din public că mama mea nu se mai oprea din plâns în noaptea în care moașa i-a dat vestea că are o fetiță. Evident, tu știi deja povestea, că doar ai trăit-o pe pielea ta. Nu erau lacrimi de fericire, mai are sens să spun? Tu voiai un băiat. Erai convinsă că dacă vei avea doi băieți, pe lângă fiica cea mare, vei putea să dai piept cu întreaga lume, vei putea să înfrunți orice obstacol, să te lupți cu oricine îți va sta în cale, să răzbați într-un război doar de tine știut. Și iată că am venit eu pe lume. Am fost ca o condamnare la pace: cu mine în brațe, devenită mamă a două fiice, nu mai aveai cum să lupți cu morile de vânt pe care ți le închipuiai înainte de a mă naște.
M-am simțit vinovată în toți acești ani, vinovată că sub nicio formă nu te pot face să te lauzi cu ceva legat de fiica ta cea mică. Uite că într-o zi s-a ivit acest concurs pentru jurnaliști. Te-am invitat, desigur, la festivitatea de premiere de îndată ce am aflat vestea. Nu ai dat un răspuns clar și mi-am dat seama că tu n-ai de unde să știi ce sacrificii am făcut eu și câte nopți alimentate de cafea am petrecut scriind, indirect, pentru tine și nu pentru ziarul care-mi plătește leafa. Concursul ăsta a cerut multe de la mine, mi-a cerut să-mi pun sufletul în ceea ce scriu. Și asta am și făcut. Am scris, mamă, pentru tine, visând că o să ocupi scaunul ăsta gol și tapițat spre care mă uit acum cu disperare, ca un om nebun care se agață de vocile din capul lui și care nu mai știe ce este real și ce este închipuire. Nu o să stau să vă vorbesc despre scaune și voci acum. Nu că ar fi o problemă pentru mama mea, care poate urmărește evenimentul ăsta pe alte căi, de undeva de sus.
În încheiere, v-aș putea vorbi despre cât de mult înseamnă pentru mine acest trofeu din sticlă albastră, ca cerul din ultima zi de școală din clasa a șasea, când mama a venit să vadă sceneta în care jucam, însă ea nu este pe aceeași lungime de undă cu noi. Sunt patetică, știu. Tot trag de timp. Minutele alocate discursului meu s-au scurs demult, ca țărâna printre degetele mamei, în ziua în care l-am dus pe tata la groapă. Ziua în care eu nu am putut să îi dau ultimul sărut și să-mi iau adio de la el. Tu, mamă, ai putut, și te-am admirat pentru asta. Nu știu dacă alte femei vorbesc cu atâta ușurință despre moartea tatălui lor și despre relația cu mama lor, dar pentru noi două, mamă, trecerea lui în neființă a fost un catalizator, nu crezi? Pare ciudat că spun asta și că folosesc acest cuvânt, însă așa mi-a părut la acel moment. A fost catalizatorul care m-a adus la biserică, lângă tine, într-o zi de vară, când i-ai organizat parastasul de șase luni. Nu venisem îmbrăcată cu haine elegante pentru a merge la biserică. Te-am sunat, iar tu mi-ai zis să urc în deal, după tine, la cimitirul din curtea bisericii. Aceea a fost ziua în care ți-am citit cu adevărat bucuria pe chip, când fiica stătea alături de mamă pe scaunele înalte de lemn din lăcașul de cult. Una purta doliu, cealaltă un tricou alb imprimat cu logo-ul lui Batman care se ivea de sub un sacou desenat. Un tricou cu care îmi venea să intru în pământ de rușine, că nu luasem în calcul vizita la biserică. Ții minte tricoul ăla, mamă? Probabil că nu, pentru că pentru tine, în acea clipă, nu conta cu ce eram îmbrăcată: conta că eram acolo, lângă tine, că te ajutam cu coliva și cu colacii și cu aprinsul lumânărilor la mormântul lui stropit cu vin roșu de preot.
Mi-e greu să închei discursul, mamă. L-am scris pentru tine, ca să ai cu ce să te fălești în fața cucoanelor din biserică, pe care le întâlneai la marile sărbători și cu care mai schimbai o vorbă, o bârfă. Mi-e greu să îți spun adio, mamă. Începusem să stăpânesc prea bine tentativele de a te face cu orice preț bucuroasă de ceea ce a devenit mezina ta. Iar astăzi, când aveai cu adevărat ocazia de a te făli cu numele fiicei tale imprimat pe o diplomă cu chenarul aurit, aflu că te-ai dus lângă tata.
