În dimineața de după ce m-am sinucis, m-am trezit. M-am trezit fără să vreau să mă culc la loc, pitit sub cearșaf, cu nările nădușind, cum obișnuiam să fac mereu, tânjind după liniștea pe care mi-o promitea somnul, departe de gândurile ce-mi asaltau mintea. M-am întins, mi-am ascultat oasele crâcnind, mi-am văzut, privind peste abdomen, degetele de la picioare atingând plinta de la capătul patului. Mi-am văzut corpul urnindu-se, dar nu l-am simțit, așa că am făcut ce a făcut și el – mi-am înfipt picioarele în papucii grăunțoși de casă; mi-am netezit cuvertura peste așternuturile boțite ale patului, știind că n-o să mă mai întorc niciodată înapoi în el; mi-am adus la gură paharul plin cu apă așezat pe noptieră, lângă cărțile citite pe jumătate, cu paginile urecheate și pasajele subliniate; mi-am potolit setea din gâtul ca șmirghelul de uscat.
În dimineața de după ce m-am sinucis, m-am trezit acasă, dar eram singur. Am cotrobăit prin fiecare cameră, căutând-o pe mama în bucătărie, în fața aragazului, mânuind tigaia cu teflonul sărit deasupra flăcăruilor albăstruie ale ochiurilor, și pe tata în camera de zi, afundat în moliciunea fotoliului său preferat, butonând telecomanda și moțăind în pauzele de publicitate. Ei nu erau aici. Acasă nu poate fi când doar tu te afli acolo, dar acum, acasă trebuie că e primul și ultimul meu loc, cel în care am crescut odată cu praful neșters de pe rafturile la care pămătuful nu ajunge niciodată. Mi-am spus că, poate, acasă e locul în care trăiești atât de multă vreme, încât începi să memorezi poziția tuturor pieselor de mobilier. Acasă e locul prin care poți să mergi legat la ochi fără probleme, să găsești mereu ceea ce cauți fără să îți strivești degetul mic de la picior de vreun colț de mobilă. Cu toate astea, nu reușesc să-mi găsesc calea spre persoanele mele.
În dimineața de după ce m-am sinucis, am amușinat puloverele păstrate la naftalină ale mamei, cu izul de parfum de mosc adânc impregnat în țesătură, pigulindu-le prin găurile ce se formaseră în cașmir. Mi-am trecut degetele peste paltoanele atârnând pe umerașe, aspre sub atingerea degetelor mele. Am îmbrăcat sacoul de nuntă al tatei peste maioul meu alb și am vrut să mă privesc în oglindă. Îmi acoperea complet pumnii, iar umerii erau căzuți. Mi-am adus brațele pe lângă trup și m-am îmbrățișat, inhalând prelung mirosul părinților mei, făcându-i prezenți. Mamă? am strigat pe podeaua șifonierului. Tată? Sunteți aici?
În dimineața de după ce m-am sinucis, mi-am șters urdorile din colțurile ochilor, mi-am lovit fața cu niște pumni de apă rece, sorbind picurii ce-mi șiroiau iute pe buze, m-am spălat conștiincios pe dinți, ca și cum mama, care mă dojenise o grămadă în copilărie, stătea în pragul ușii, asigurându-se că încă fac treaba cum trebuie. Două minute întregi, nu discut. M-am privit din nou în oglindă și am văzut dincolo de părul turtit și liniile roșiatice de pernă împrăștiate pe chip. Am văzut atât de multe în reflexia palidă din oglindă, încât m-am apropiat și am îndreptat arătătorul înspre sticlă, gata să pătrund dincolo. Atât de aproape, încât respirația mea lăsase o pată imensă de abur. Mi-am scris numele în acea pată, cu degetul scârțâind pe oglindă. După care am privit cum literele piereau una după alta.
În dimineața de după ce m-am sinucis, nu știam cum să mă numesc.
În dimineața de după ce m-am sinucis, m-am învăluit în toate parfumurile părinților mei: lămâie verde, vanilie, mosc, paciuli, iasomie. Am îmbrăcat o cămașă necălcată, pe care am încheiat-o strâmb, mi-am făcut micul dejun așa cum mă învățase mama: ouă proaspete din cofrajele plasate metodic în frigider, pentru a salva spațiu, fructe din coșul împletit, portocale din săculețul de plasă, faimoasa tigaie cu teflon sărit din dulapul de deasupra hotei. Aveam totul, numai mâinile pricepute („pricepute” însemnând că nu ardea niciodată, dar absolut niciodată, mâncarea) ale mamei nu. Așa că mi-am ars ouăle jumări, am stors portocala cu prea multă putere, astfel încât sucul mi-a țâșnit în ochi, mi-am tăiat fructele în bucățele cu forme neregulate, nicidecum în cuburi perfecte, așa cum eram obișnuit. M-am concentrat pe gustul familiar și, brusc, pentru o frântură de moment, mama exista, exista, exista.
În dimineața de după ce m-am sinucis, mi-am zâmbit de prea multe ori, fiecare zâmbet încercând să compenseze lipsa celor care trebuiau să vină de pe buzele părinților mei. Mi-am zâmbit așa cum zâmbești la o înmormântare, după ce închizi ochii și, pe sub pleoape, cei pierduți există, există, există.
În dimineața de după ce m-am sinucis, am spălat vasele pentru prima dată, strângând buretele în mână și stârnind un nor imens de clăbuci de detergent de vase. Am șters pata circulară de la paharul cu suc de portocale de pe blat și am împăturit meticulos toate prosoapele. Înainte să ies din casă, am privit cu luare-aminte.
În dimineața de după ce m-am sinucis, am privit lumea dizolvându-se în ploaie și reformându-se în soare. Acel soare care mi se strecura printre lamelele jaluzelei în diminețile în care eram încăpățânat, nevrând să renunț la moliciunea patului meu pentru nimic în lume. Acel soare care a privit prin crăpătura jaluzelelor încercările mamei de a mă da jos din pat. Acel soare pe care, după ce îl văzusem de atât de multe ori pe cer, îl compătimeam pentru faptul că reușește să se ridice mereu, ca și cum nimic nu ar fi prea dificil. M-am întrebat de ce soarele poate să o ia mereu de la capăt, pe când noi, oamenii, avem un număr limitat de încercări, pe care nu le putem irosi nicicând, pentru că n-avem nici măcar nouă vieți, ci doar una. Mi-am zis că ține de știință – orice ar însemna asta –, deși m-am gândit că oamenii trag soarele după ei zi de zi, afară din locurile în care se ascunde, dându-i un motiv de existență. Îmi place să cred că noi suntem cei care dau existență lucrurilor. Să cred că, dacă n-ar mai fi oameni care să se bucure de soare, acesta n-ar mai avea vreun motiv să se ridice și să lumineze.
În dimineața de după ce m-am sinucis, m-am îndrăgostit. Nu de colega de bancă ce împrumuta creioanele întregii clase, al cărei penar se golea pe măsură ce zilele treceau, al cărui zâmbet era demn de păstrat în minte. Nici de învățătoarea care rostea atât de multe laude, încât trebuia să le car în palme, ca pe niște teancuri de hârtie. M-am îndrăgostit de mama mea, care mi-a spus că furnicile duc de zece ori greutatea lor, în vreme ce purta rola pentru scame de-a lungul pantalonilor din catifea neagră, parte din uniforma de școală. M-am îndrăgostit de tatăl meu, care m-a învățat că un șut dat unui mușuroi nu doar că te va lasă cu ciupituri, ci și cu remușcări, cu o existență pe care ai curmat-o. M-am îndrăgostit de persoanele care dondăneau monoton în jurul meu pe bulevardul pe care l-am privit evoluând de la străzi crăpate la șosele lucind ca cerul nopții, de vecinii care mă priveau driblând mingea pe trotuare, până când ateriza în vreun spin și se pleoștea. De vânzătorul de la magazinul cu fructe și legume, care stătea picior peste picior pe scaunul lui din plastic, păzindu-și lădițele pline și colorate, și citea din ziarul proaspăt scos din tipar, cu hârtia plină de litere încă păstrate calde. Am strigat, am tras lumea de umeri și i-am întrebat pe toți unde mă aflu, dar nimeni nu părea să mă audă sau să mă vadă.
În dimineața de după ce m-am sinucis, am privit vânzătorul ce citea ziarul cu știrile despre moartea mea.
În dimineața de după ce m-am sinucis, am fugit înspre parc, privind bucățile de oraș dizolvându-se în urma mea, alături de pâcâitul semaforului, huruitul motoarelor și sacoșele supraîncărcate de alimente lovindu-se de coapsele trecătorilor. Am făcut o întrecere cu pisica vagabondă pe care obișnuiam s-o hrănesc zi de zi, privind cum își arcuiește trupul sfrijit peste bolul plin cu lapte, în timp ce mama se întreba de ce cutia din frigider a dispărut cu tot dinadinsul. Am privit pisica neagră strecurându-mi-se printre picioare și luând distanță, urmărind un porumbel ce uguia vesel, prinzând în cioc firimiturile de pâine aruncate de o bătrânică.
În dimineața de după ce m-am sinucis, m-am dat în leagănul meu preferat, cândva potrivindu-se perfect cu trupul meu de copil, de parcă era făcut doar pentru mine și pentru nimeni altcineva, însă acum prea strâmt și incomod. Am alergat după stoluri de porumbei și i-am privit înălțându-se înspre cerul ce se limpezea treptat, tot mai mult și mai mult, cu fiecare milimetru cu care soarele avansa în înălțime. Am privit băiețelul cu șapcă verde așezată strâmb pe cap arătându-i cu degetul mamei sale coliviile agățate de crengile copacilor prin care se strecurau vrăbiuțe.
În dimineața de după ce m-am sinucis, puteam să jur că exist, exist, exist.
În dimineața de după ce m-am sinucis, am strâns cumpărăturile împrăștiate pe jos din sacoșele de celofan ale unei femei vârstnice. Merele și portocalele se rostogoleau departe de mâinile mele, forțându-mă să mă îndepărtez. Până să-i înapoiez femeii fructele recuperate, deja plecase.
În dimineața de după ce m-am sinucis, m-am întors la morgă și mi-am văzut trupul întins pe o targă metalică. I-am atins umărul băiatului acela, încercând să-l trezesc în maniera mamei, dar nu am reușit. Umărul a venit flasc înapoi. Așa că m-am așezat pe vine, m-am apropiat de urechea lui și i-am spus despre ouăle arse, despre sucul plin de sâmburi de portocală, despre vânzătorul de fructe citind despre moartea mea, despre pisica năpustindu-se asupra porumbelului, dezamăgită că nu l-a înhățat, despre băiețelul din parc care voia să zboare, dând din mâini, despre femeia care și-a împrăștiat cumpărăturile pe stradă. I-am spus despre sticluțele de parfum de pe raftul din baie și l-am lăsat să-mi miroase cămașa încheiată strâmb. I-am spus că am dereticat prin casă, că am încuiat ușa, că pot să fiu responsabil (vezi, mamă?), dar tăcerea lui îmi amintea doar de punctul în care totul s-a oprit. Ridică-te, tu nu vezi că exiști, exiști, exiști? I-am spus că trebuie să se întoarcă, dar am făcut eu pasul pe care el nu-l mai putea face – m-am întors înapoi în corpul meu.
În dimineața de după ce m-am sinucis, am încercat să mă readuc la viață, dar nu am reușit să refac ceea ce am terminat.
Linia telverde de anti-sinucidere a Alianței Române de Prevenție a Suicidului: 0800 801 200, funcționând între orele 19:00-7:00.
