Frica #1: a vorbi despre cicatricile lăsate de sistemul educațional românesc
Sistemul educațional românesc – de la bolnăvicios la incurabil
Mi-am dat seama că sistemul educațional românesc este bolnăvicios în clasa a 8-a.
Săptămânal, mă meditam la matematică cu diriginta mea pentru că ăsta era singurul mod de a lua note bune la testele din clasă. În loc de o mai bună înțelegere a materiei, mă alegeam cu o încredere în sine știrbită de „încurajări” precum „în ritmul ăsta, nu vei intra nici măcar pe ultimele locuri de la cel mai prost liceu din oraș.” De câte ori plecam din apartamentul ei, plângeam și eram și mai convinsă de incapacitatea mea intelectuală.
M-am convins că sistemul educațional românesc este profund infectat în clasa a 12-a.
Nu din cauza faptului că un rezultat bun la bacalaureat depindea de capacitatea mea de a memora cuvânt cu cuvânt niște comentarii literare vechi de 30 ani. Ci, din cauza faptului că odată ce am reușit să fac asta, nota mea a fost influențată de cererea supraveghetorilor de a-mi rescrie lucrarea de două ori: „Ai scris examen de bacalaureat pe același rând. Se consideră semn. Rescrie.” Cele trei ore în care aveam ocazia să dovedesc câtă informație am acumulat într-un an, s-au transformat într-o oră jumătate. Norocul meu că știam comentariul literar pe de rost, nu?
Mi s-a confirmat că sistemul educațional românesc este incurabil în prima lună de facultate.
Liceul în care am crescut s-a transformat din a doua casă, în cel mai toxic loc în care mi-am promis că nu voi mai călca. Siguranța pe care mi-o dădea s-a transformat în frică, iar entuziasmul în șoc. Profesorii s-au transformat din exemple în anti-exemple. Iar motivele care stau la baza acestui lucru sunt prea greu de digerat încât să le pot pune în cuvinte. Chiar și pentru mine. Și deși timpul a trecut, cicatricile au rămas. Nu mă mai gândesc la modul cum m-au afectat aceste întâmplări. Dar mă gândesc câți alți elevi se aleg, zi de zi, cu aceleași cicatrici pe care le port și eu. Cicatrici care provin dintr-un sistem educațional incurabil. Și care sunt, la rândul lor, incurabile.
Frica #2: a vorbi despre ce înseamnă să faci o facultate cu privire la care ți se spune că “e degeaba”
Introspecția – și Eu
Viața mea s-a schimbat în momentul în care m-am împrietenit cu introspecția. Introspecția reprezenta, de fapt, unica modalitate în care pot să vorbesc cu cel mai bun prieten al meu – eu – fără să mă simt judecată. Neînțeleasă. Sau subestimată.
Eram pe punctul de a lua decizia care avea să îmi contureze viitorul – și anume, ce voi face cu viața mea după terminarea liceului? În jurul meu se cristalizau 3 trend-uri: cunoștințele mele optau pentru o facultate fie în drept, medicină sau poliție. Nici nu luam în considerare să optez pentru o astfel de carieră. „E ceva în neregulă cu mine?” mă întrebam. Dar răspunsul era nu.
Pentru că nu am fost niciodată persoana care să se orienteze după trend-urile din societate. Prietenii mei râd, deseori, de mine pentru că atunci când eram copil refuzam să mă joc cu păpuși. Și uneori chiar și să mă uit la desene animate. Fiindcă nu voiam să fac un lucru pe care îl face toată lumea. Dar în această situație, pentru că terminam specializarea filologie bilingv-engleză, opțiunile îmi erau destul de limitate.
Sigur că eram conștientă de acest lucru. Și adevărul e că-l acceptasem cu ușurință. Așa că m-am pus pe treabă și… am făcut niște sesiuni intense de introspecție. Așa cum am învățat și de la Ștefan Gheorghidiu. Și de la Felix. Și poate că, într-o anumită măsură, și de la Otilia. Și-a avut și materia de bacalaureat la limba română utilitatea ei, la urma urmei. Cu toate că efortul intens și îndelungat pe care l-am depus în munca realizată pentru bacalaureat nu s-a ridicat la standardele la care mă așteptam să se ridice.
În orice caz, m-am gândit. M-am documentat. Am corelat cu tot ceea ce știam despre mine. Și mi-am luat decizia. Urma să studiez Comunicare și Relații Publice. Și indiferent de ce avea să urmeze, eu aveam să scriu. Pentru că de un lucru eram convinsă: nu mi-am ales profilul studiat în liceu „ca să scap de matematică.” Ci am făcut-o pentru că eram pasionată de scris și, din câte am înțeles, aveam și talent la asta. De fapt, scriam cu drag încă din clasa a IV-a.
Când am pornit pe acest drum destul de timid. Imaginându-mi lucruri pornind de la viața mea de zi cu zi, și încercând să vizualiez modul în care mi-aș dori să se dezvolte astfel încât să am o viață pe care, la vârsta respectivă, aș fi descris-o ca fiind „interesantă.” Îndemnată de mama care credea că am talent, le-am trimis învățătoarelor din școala primară poveștile scrise de mine. Le-au citit. Și au concluzionat și ele că am talent. Mi-a venit greu să cred. Și chiar și în ziua de azi îmi vine greu să cred.
Apoi, începând din gimnaziu, am decis să duc lucrurile la un nou nivel. Lucru care s-a împletit într-un mod plăcut cu noua mea pasiune dezvoltată – cea pentru trupa care, în acea perioadă, era în vogă: One Direction. Așa că, am pus bazele unei pagini de Facebook de tip Business, cu ajutorul căreia am construit cea mai mare comunitate constituită din fani ai One Direction din România. Tot datorită acestei pagini, am început să scriu și fan fictions cu aceștia. Pe care le publicam atât pe Facebook, cât și pe Watppad. Și care erau cu adevărat apreciate de audiența construită. Audiență care, la rândul ei, credea că am talent la scris.
Astfel, atunci când am luat în mod natural decizia de a studia Comunicare și Relații Publice, cu scopul final de a deveni un Copywriter, mi se părea că iau cea mai bună decizie pentru mine. Dar părerea oamenilor din jurul meu nu coincidea cu părerea mea. Din partea bunicilor m-am lovit de: „Dar de ce nu te faci și tu avocată? Sau poate doctoriță…” Din partea unui coleg din clubul de dezbateri am primit un: „Urmează să studiezi Comunicare și Relații Publice? E ca și când n-ai face facultate.” Iar concluzia pripită a unui om cunoscut în tren pe drum înspre Cluj a fost: „Ce mai e și aia? Nu înseamnă decât că nu ești suficient de deșteaptă încât să studiezi dreptul.”
Ce-i drept, am avut senzația că iau o decizie riscantă. Că în loc să merg la sigur, aleg să nu o fac. Și că risc să îmi ruinez viitorul dinainte să-l fi început. Până și la finalul celui de-al doilea an din timpul facultății, încă mă mai surprind întrebându-mă dacă nu cumva muncesc în vederea îndeplinirii unui scop care este intangibil și improbabil de a fi îndeplinit. Sau, dacă cumva aș putea să-mi petrec altfel timpul – într-un mod mai plăcut, pe care mi-l voi aminti o bună perioadă de timp – în loc să mă trezesc zilnic la 5 dimineața pentru a învăța și mai multe din acest domeniu.
Iar în ciuda acestui fapt, un an mai târziu, m-am regăsit în amfiteatrul 101 al Facultății de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării. Emoționată. Încântată. Și determinată să le demonstrez tuturor care nu au crezut în decizia mea cât de real e un sfat primit la un anumit moment dat. Și anume, „Tu ești tot tu, indiferent de facultatea la care alegi să studiezi.” Tot atunci, profesorul Flaviu Călin Rus – care a adus școala de Comunicare și Relații Publice în România – ne-a avertizat să ne uităm cu atenție în stânga și în dreapta. După spusele lui, peste un an, acele persoane care stăteau în stânga și în dreapta noastră aveau să fi renunțat la această facultate. În cazul meu, a avut dreptate. N-am mai văzut acele persoane nicăieri prin facultate și în anul II.
Motiv de îngrijorare? Nu. Pentru că la începutul anului II eram convinsă de decizia pe care am făcut-o. Și, mai mult decât atât, eram convinsă de faptul că… eu sunt tot eu, indiferent de facultatea aleasă. Iar după doi ani sunt la fel de încântată, emoționată și determinată în fața a ceea ce promite un viitor în acest domeniu. Cu bune și cu rele – pentru că indiferent de domeniul pe care l-aș fi ales, încercări tot ar fi existat. Iar diferența ar fi fost făcută de modul în care eu aș fi ales să le gestionez. Știu acest lucru acum.
Cum îmi dau seama de asta? Consolidând în continuare relația mea de prietenie cu introspecția. Pe care, apropo, o fac cel mai bine în scris. Lucru de care mi-am dat seama în cadrul cursului de Presă de Agenție. Atunci când, împreună cu profesoara mea, Ioana, am ajuns la concluzia că eu îmi redau emoțiile cel mai bine în scris pentru că sunt introvertită. Cred că în interior am știut întotdeauna acest lucru, dar nu am știut niciodată să-l pun în cuvinte. Iar Ioana l-a pus în cuvinte pentru mine. Ca acum, eu să îl pun în scris.
Și viața mea se schimbă în continuare. Dar nu doar datorită introspecției. Ci și datorită scrisului. Și, implicit, datorită curajului de a-mi urma pasiunea. Pentru că acum nu mă mai simt neînțeleasă. Judecată. Sau subestimată. Ci, mă simt… împăcată cu decizia luată.
Frica #3: a vorbi despre punctul în care nu mai ai de ales, decât să faci o vizită unui psiholog/psihiatru
Câteva vizite la psihiatru mai târziu, ne-am regăsit
“Ce este, pentru tine, o relație sănătoasă?”, m-a întrebat psihologul meu.
Nu știam. Nu cunoscusem o relație sănătoasă. “O relație sănătoasă implică a oferi în proporție de 25%, a primi tot 25%, a cere – 25% și a refuza – 25%,” m-a lămurit ea. Dar dacă relația noastră nu se încadrează în procentele acestea? Poți, la sfârșitul zilei, să ai o relație sănătoasă când nicuna dintre părți nu este… sănătoasă?
Nu. Dar avem norocul de a fi adaptabili. Așa că, am învățat să ne adaptăm. Eu – am învățat să îți ofer timp, tu – ai învățat să treci chiar și peste zilele în care suicidul pare a fi singura opțiune. Am învățat să fim un refugiu unul pentru celălalt, mai degrabă decât o sursă externă de presiune. Să luăm lucrurile exact așa cum sunt – fără așteptări transformate în dezamăgiri.
Psihologul m-a sfătuit să-ți scriu scrisori – fără să le trimit. Te rugam, în majoritatea, să “te întorci înapoi acasă”. Nu cred că ai plecat cu adevărat niciodată. Cred, în schimb, că ai fost într-o excursie. Te-a speriat ce ai descoperit. Și, eventual, te-ai întors în spațiul tău sigur. De atunci, învățăm, în fiecare zi, să (re)construim o relație sănătoasă.
N-am pus-o niciodată în cuvinte. Dar, o despărțire, niște episoade anxioase și câteva vizite la
psihiatru mai târziu, ne-am regăsit.
