Mereu mi s-au părut ciudate cuvintele care conțin litera “x”. Abstracte, aproape greu de pronunțat, venite parcă din altă limbă. Fiind un copil curios de când mă știu, “anorexie” a pătruns în vocabularul meu încă de la o vârstă precoce, dar această informație a rămas adânc îngropată în mintea mea până să îmi dau seama de adevăratul și crudul ei înțeles.
Unul dintre cel mai importante lucruri atunci când ne referim la o tulburare de alimentație este faptul că ea are la baze un număr mare de cauze, atât de nivel socio-cultural, biologic cât şi psihologic. Şi în cazul meu a fost o sumă de factori care au dus la declanșarea anorexiei. Dacă stau și mă gândesc bine, unele dintre cele mai vechi amintiri ale mele au cumva o conexiune cu această tulburare. Când eram foarte mică îmi plăcea să mă uit la desene cu prințese și să mă joc cu păpuși. Nimic în neregulă până acum, asta dacă nu analizăm puțin anatomia acestor personaje, care în realitate ar fi imposibilă. Talia de mărimea gâtului, iar coapsele aproape cât încheieturile mâinilor. Nu spun că toate fetele ar fi marcate de aceste aspecte, dar ele au pătruns meschin în mintea mea și mi-au distorsionat treptat realitatea anilor care urmau să vină.
După ce am mai crescut și am trecut de această fază a păpușilor și a prințeselor, lucrurile nu au stat mai bine. Indiferent unde îmi îndreptam privirile, mass-media și societatea în general aveau și încă au grijă să pună mereu în lumină și să favorizeze un ideal al corpului feminin foarte greu de atins, care realmente ne fură unicitatea fiecăreia dintre noi. Am avut ghinionul să fac parte și din anturaje mai puțin benefice. Altfel spus, am fost și o victimă a fenomenului de bullying. Mereu am fost de părere că unele cuvinte pot fi cele mai viclene arme în a face rău voit cuiva și, folosite într-un mod greșit, pot provoca multă suferință.
Probabil picătura care a umplut paharul a fost, pubertatea. Acea perioadă când la nivelul creierului nostru are loc un declic și brusc devenim conștienți de corpul nostru. Nici eu n-am fost ferită de această capcană: am început să mă uit excesiv în oglindă și să folosesc cântarul. N-a durat mult până să îmi dau seama că nu corespundeam cu imaginea care se proiecta constant în jurul meu. Din păcate, eu nu am știut să discern, iar faptul că sunt perfecționistă și sensibilă a rezultat într-o combinație fatală.
Am început în jurul vârstei de 11-12 ani să devin din ce în ce mai nefericită cu propria persoană. Inițial, am încercat să adopt o dietă echilibrată, dar nimic nu s-a schimbat. Asta pentru că voiam să apară rezultate peste noapte și mai ales fără să devin mai activă. Disperarea începea să mă cuprindă ușor, dar sigur. În jurul meu simțeam că doar fetele slabe primeau atenție, iar unii copii nu încetau să îmi spună aceleași lucruri urâte. Toate astea s-au transformat într-o bombă cu ceas care într-un final, a explodat. Fără să spun nimănui prin ce treceam, am început să acționez singură, fiind ghidată de o falsă senzație de control. Mâncarea a devenit pe nebănuite cel mai mare și de temut inamic al meu. Nu cred că trebuie să povestesc ce s-a întâmplat de aici. A urmat o perioadă de prin clasa a 6a până în a 7a în care viața mea se rezuma la un lucru simplu: o senzație de foame continuă, dar care era mereu eclipsată de satisfacția momentelor când mă priveam în oglindă și observam silueta care se schimbă în bine. Relațiile mele cu cei din jur s-au deteriorat din cauza minciunilor și a temperamentului meu irascibil, dar totul era compensat de laudele pe care le primeam.
Apoi, lucrurile au scăpat de sub control. Slăbeam din ce în ce mai mult, ceea ce era destul de suspect pentru adulți. Printr-o oarecare întâmplare, am început să mănânc normal din nou. Era vara dintre clasa a 7a şi a 8a, îmi făcusem nişte prieteni adevăraţi şi mă simţeam bine, fără să mai am nevoia obsesivă de a fi slabă, iar gândurile negre parcă dispăruseră subit.
În iarna clasei a 8a, m-am urcat pe cântar din nou după mult timp. Am văzut un număr care la vremea aceea mi se părea enorm. Amintirea aceasta este atât de clară, încât parcă a fost ieri: sufocare și o senzaţie oribilă în stomac ca o prăbușire în gol. Imaginea deformată pe care mi-o prezenta oglinda îmi confirma aspectul monstruos pe care mi se părea ca îl posed. O stare de dezolare totală mi-a cuprins iar judecata, așa că am apelat la ceea ce știam eu să fac cel mai bine: am încetat să mănânc. În plus, mă izolasem în lumea mea nefericită, fără niciun strop de culoare. De data aceasta, făceam sport la nesfârșit în camera mea, și refuzam să mă culc până nu terminam numărul ireal de exerciții pe care mi le alegeam singură.
Deja ca un motiv arhicunoscut al acestei tulburări, am scăpat iar frâiele controlului. Toate acestea adunate, au dus la o slăbire și mai tare și mai rapidă care începuse să fie observată de elevi, familie și chiar profesori Nu puteam să mă opresc din a mânca puțin de teamă că mă voi îngrășa, iar trecutul era mereu acolo asemenea unei fantome care mă bântuia și îmi amintea ce s-a întâmplat când arătam altfel. Cu toate acestea, nimic în viață nu se desfășoară fără o reacțiune, fără consecințe. Mi-era mereu extrem de frig, eram foarte palidă, părul era subțire și îmi cădea, iar unghiile mi se rupeau. Culmea goanei mele după greutatea ideală făcea ca acum frumusețea mea să fie alterată tocmai de comportamentul meu alimentar. Apăruseră dureri de stomac, și arătam ca o fată înainte de pubertate, nu ca una care trecuse deja prin ea.
Atunci, din străfundurile gândurilor mele negative au răsărit cunoştinţele despre anorexie. Ciudat, după atât timp în care nu mâncasem nimic consistent, acest cuvânt reușea să îmi lase un gust amar atunci când îl pronunțam. După câteva cercetări, realitatea m-a lovit dur în față. Știind că am un examen important la finalul anului, prin martie m-am hotărât să fac ceva. Am fost la consilierul școlii și i-am explicat care e problema. Acesta m-a îndrumat mai departe şi m-am hotărât să-i spun şi mamei. După atâta timp în care ne-am certat din cauza sănătății mele şi mi-a fost îngrozitor de frică să îi povestesc ceva, mi-am făcut în sfârşit curajul să îi vorbesc. Dacă aş fi ştiut cum ar fi reacţionat şi în urmă cu mai mult timp, dacă aş fi ştiut cât de folositor e să îţi împărtăşeşti problemele cu cineva, poate lucrurile ar fi stat altfel.
Din primăvara clasei a 8a a început “călătoria mea de vindecare” care durează și acum, deși lucrurile sunt mult mai bune. Mă voi rezuma doar la cele mai importante lucruri pe care le-am învățat din acest proces de “tratare”, adresându-mă tuturor: oamenilor care au trecut sau trec prin aşa ceva, persoanelor care cunosc pe cineva cu o tulburare de alimentaţie și vor să o ajute sau pur şi simplu celor care nu s-au confruntat cu nimic de genul, dar vor să facă o schimbare şi să prevină.
- Deși e greu de avut în vedere, o opinie sănătoasă proprie și a persoanelor care țin la tine e cea mai importantă. Toată lumea are probleme și, cu toate că acesta nu e un motiv pentru a ne comporta inuman cu ceilalţi, vor fi mereu persoane care îşi vor vărsa frustrările pe cei din jur şi îi vor jigni profund. Important e ca adulții să-i îndrume pe cei mici să sorteze aceste remarci.
- Crede-mă, e mult mai bine să îi spui cuiva prin ce treci! Un părinte, o rudă, un prieten, un profesor, în oricine ai încredere. Poţi apela şi la un consilier sau doctor al şcolii la care înveţi. E mult mai uşor când ai pe cineva care să te asculte și să îți dea sfaturi.
- Tulburările de alimentaţie sunt probleme psihice, motiv pentru care ajutorul de specialitate este foarte recomandat. Sigur, un nutriţionist este şi el foarte util, dar accentul ar trebui pus pe psihoterapie.
- Înconjoară-te de oameni benefici vindecării tale! Stai cu persoane tolerante și înțelegătoare care nu judecă și au răbdare cu tine.
- Ia-o cu paşi mici şi victorii mărunte. Fii bun cu tine și ai în minte că acesta este un proces de durată şi nu poţi fi vindecat peste noapte. E ok să mai calci strâmb uneori, dar cel mai important e că scopul principal e să vrei cu adevărat să te faci bine, ceea ce e foarte greu de realizat.
- Când am început să merg la terapie am crezut că lucrurile sunt ca și rezolvate. A fost nevoie să trec prin încă o tulburare de alimentație ca să îmi dau seama că principala armă în vindecare sunt eu. Deşi făceam consultaţii la psiholog periodice şi câteva lucruri se schimbaseră în bine, în adâncul meu nu voiam 100% să mă tratez, motiv pentru care am trecut și prin episoade de mâncat compulsiv. Chiar dacă pare ridicolă această modificare de 180 de grade, ea dovedește că miezul problemei era de ordin psihologic şi putea să îmbrace forma oricărei tulburări de alimentație, atât timp cât eu nu eram gata să trec peste. Astfel, într-o zi mi-am zis stop pentru prima dată și am analizat situaţia cu atenție. M-am întrebat exact care e problema și cum pot să o rezolv cu adevărat, nu doar apelând la mâncare sub o formă sau alta.
- Odată ce mi-am dat seama că problema reală era acceptarea de sine, m-am hotărât să iau atitudine. Am făcut un lucru foarte banal, dar atât de necesar: am devenit prietenă cu mine. Am învățat să mă ascult atât la nivel psihic, cât și fizic. Am început să refac acele conexiuni care se șubreziseră atât cu prietenii, cât și cu familia, care m-au ajutat inimaginabil de mult prin faptul că mi-au arătat că mă acceptă aşa cum sunt. Foarte important e să faceţi lucrurile care vă fac fericiţi, măcar din când în când. Eu aşa am reuşit în clipa de faţă să simt cu adevărat că mă vindec.
- Spun aproape complet pentru că, deși am scăpat de ea, această imagine proastă despre propria persoană va rămâne mereu în adâncul minții mele. Mă gândesc totuşi la ea ca la un vecin rău, pe care nu îl suport. Sunt forţată să trăiesc poate pentru totdeauna cu el, dar când îl văd, nu trebuie decât să îi spun” Bună ziua!” şi să merg înainte în treaba mea, fără să mă uit în spate niciodată.
