Am lăsat Solenza la buza dealului. Anca a sărit din mașină ca din arc, cu rucsăcelul Minnie în spate și cu ursulețul vechi de pluș în mâna dreaptă.
– Tati, ce bine că nu i-am spus lui mamaie că venim, să vezi ce surpriză îi facem! Și mă bucur că l-am luat și pe Ursulache cu noi, el nu a fost niciodată la țară, a spus Anca.
Fii-mea de opt ani râdea cu gura până la urechi și juca când pe un picior când pe altul, cu zulufii blonzi strălucind în lumina soarelui.
Anca a și zbughit-o pe deal în sus și pantofii grena de lac s-au umplut imediat de colbul drumului bătrân, de țară. Am urcat și eu încet dealul.
Anca s-a oprit la poarta cu ulucile ude și-a dus degetul la buze. Stabiliserăm că intrăm pe furiș în curte. Am deschis poarta încet. Chiar nu am auzit niciun scârțâit. Dar câinele mare și flocos a început să latre și să se zbată, mai-mai să rupă lanțul.
– Cuțu, fii cuminte, nu mă mai cunoști?
Anca s-a dus ca din pușcă spre Cuțu, care a mirosit-o și a recunoscut-o imediat.
Anca l-a mângâiat drăgăstos pe blana nu foarte curată și plină de scaieți.
Mama a ieșit pe verandă cu palma streașină la frunte și și-a pus mâna la gură când ne-a văzut, așa cum fac mamele de la țară când sunt uimite.
– De ce nu mi-ai spus că vii, Ștefan? Aș fi tăiat o găină, a spus ea, cu un ton dojenitor.
– Săru’mâna, mamaie! Am vrut să îți facem o surpriză, nu te bucuri? a spus Anca zâmbind, înainte să apuc eu să deschid gura. El e Ursulache, prietenul meu cel mai bun, i-a arătat ea mamei ursulețul de pluș maro cu ochii de piper.
Mama a zâmbit, s-a aplecat spre Anca și a sărutat-o pe creștet. Apoi a ținut-o câteva clipe lipită de șorțul înflorat.
– Mamaie, miroși a lapte bun, a spus Anca. Să îmi dai și mie diseară, din ăla cu caimac.
– Îți dă mamaie, cum să nu îți dea, Ancuță dragă, i-a răspuns mama mângâind-o pe frunte.
Mama s-a întors apoi către mine.
– Sărut mâna, mama, i-am zis.
Am pupat-o pe obraz și am strâns-o în brațe.
– Am o vorbă cu tine, i-am zis. Hai să intrăm un pic.
Anca se hârjonea încă în curte, alături de Cuțu și Ursulache.
Am intrat în casă și ne-am așezat unul în fața altuia la masa din odaia “a bună”. Am privit-o în ochi pe mama. Nu știam cum să încep. A început ea:
– Ce s-a întâmplat, mamă, de ai venit așa, pe nepusă masă? Tu mereu mă suni când vii.
– Mamă, o să îți zic repede ce am de zis, am spus eu, scărpinându-mă încurcat sub șapcă. Să știi că o să plec la lucru în Germania. Nu am găsit nimic de muncă aici și trebuie să câștig ceva. De când s-a prăpădit Maria eu nu am mai fost om. Dar o am pe Anca și nu pot să o las așa, trebuie să fac ceva pentru ea. E isteață, bună, cuminte și vreau neapărat să continue școala. Uite, m-am gândit ca Anca să rămână la tine câteva luni și să meargă în toamnă la școala din sat, i-am spus șoptit mamei.
Mama s-a uitat lung la mine:
– Ștefane, mamă, chiar nu găsești de lucru aici? Cum o să stea Ancuța aici doar cu mine? Ce îi pot da eu, femeie singură și bătrână, cu pensia asta de mizerie? Ții minte ce a spus biata Maria, la spital, înaine să se ducă:“Ștefane, ai grijă de Ancuța ca de lumina ochilor! ” Și acum ce faci, o lași singură?
Am oftat adânc, mi-am dat șapca jos și am pus-o pe masă. Am spus încet:
– Nu am ce să fac, mamă, înțelege, pentru ea o fac. Cu piciorul ăsta beteag al meu nu pot lucra pe schele. E ca un blestem, nu mai bine muream de poliomielită atunci, la 11 ani? Nu mai bine muream? am repetat.
– Nu mai vorbi așa, mamă. Cum să vrei să mori? m-a apostrofat mama cu degetul arătător. Ia liniștește-te și hai să vedem cum facem. Când vrei să pleci și unde?
Mama era grijulie și puternică, așa cum o știam dintotdeauna.
– Mi-a găsit văru’ Tache un contract în Germania. O să lucrez doar la interior. Și la interior lucrez bine. Aș câștiga cel puțin 2200 de euro pe lună și pot primi și mai mult dacă muncesc peste program. Pun gresie și faianță mai multă, patronii termină blocurile mai repede și le pun la vânzare. Iar pe Anca nu o las singură, o las cu tine, doar câteva luni, i-am spus eu, cu o voce mai sigură.
– Ștefane, mamă, eu nu știu ce să zic. Doar pe tine te am și pe zgâtia asta mică. Oi răzbi cumva, cu toate că bani nu prea sunt, știi și tu! Nu aș vrea să îi lipsească nimic copilei, de aia îmi e frică cel mai mult.
– O să îți trimit eu, mamă, îți trimit imediat cum câștig ceva. Dar ai grijă, rogu-te, că Ancuței nu îi spun că plec. Când se trezește mâine, să îi zici tu că am plecat la muncă la oraș și apoi o duci tu cu vorba.
– Offf, tot pe mine mă lași să spun minciuni copilei! E isteață, nu o poți păcăli așa ușor, mi-a spus mama arâtând cu degetul arătător spre mine.
Atunci am auzit pe prispa din lemn pașii Ancuței și imediat a apărut și fața ei rotundă și zâmbitoare, dar și nelipsitul Ursulache.
– Mamaie, mi-ai încălzit laptele?
– Imediat, Ancuța, imediat, s-a ridicat mama zâmbind de la masă și a pornit către bucătărie.
Am mâncat toți trei pe gânduri. Chiar și Ancuța a vorbit puțin, iar apoi a mers la culcare. Eu am mai rămas câteva minute cu mama:
– Chiar trebuie să pleci, Ștefan? m-a întrebat ea, șoptit.
– Iar începi, mamă? Ți-am zis, trebuie să plec, trebuie să muncesc, să câștig bani, să o cresc pe Ancuța. Iar tu, mamă, ai aproape 70 de ani. Ce vrei, să te pun pe tine la muncă și să trăim toți trei din pensia ta de 900 de lei? Te rog, ai încredere, o să fie bine, i-am spus, strângându-i în palme mâinile bătucite de muncă.
I-am sărutat apoi mâna aspră am mers la culcare.
M-am perpelit toată noaptea pe patul tare. Așternuturile miroseau a naftalină, iar gândurile de a o lăsa aici pe Anca nu îmi dădeau pace. M-am trezit cu noaptea-n cap, cu ochii cârpiți de nesomn. Îmi pusesem ceasul să sune la ora 5.00, să plec devreme, să nu mă simtă Anca. M-am îmbrăcat repede, mi-am dat cu un pic de apă pe față de la cișmeaua din curte și am ieșit încet pe poartă, cu ochii încețoșați. Sta să se crape de ziuă, iar cocoșii satului anunțau asta din toți bojogii. Am coborât dealul șontâc- șontâc, cu piciorul beteag ca o frână prost reglată, dar încă folositoare.
Am ajuns la mașină după ce m-am uitat de opt ori în urmă. Am descuiat portiera încet și mi-am aruncat rucsacul burdușit pe bancheta din spate.
M-am așezat pe scaunul șoferului, mi-am pus centura, am oftat din toți rărunchii și am băgat cheia în contact. “Trebuie să plec. E pentru Ancuța, pentru viitorul ei”, mi-am făcut eu curaj. Am pornit motorul și am dat să plec.
Atunci am auzit un zgomot în spate:
– Bauuu, mi-a zis Ancuța, și a apărut cu fața-i zâmbăreață dintre scaune cu un șorț negru de-al bunică-sii în cap.
Am tresărit și nu am putut spune decât:
– Tu? Tu, aici?
Am coborât din mașină. A coborât și ea aruncând șorțul pe banchetă. Stăteam lângă mașină și țineam o mână pe capul bălai al Ancăi care-și proptise nasul cârn în geaca mea veche. Cu cealaltă mână o țineam de umăr și acolo am întâlnit urechea mițoasă a lui Ursulache.
Soarele se pregătea să dea startul unei zile noi. Priveam spre dealul pe care era casa mamei. Era încă învăluit de boarea răcoroasă a dimineții.
M-am lăsat pe genunchi către Anca și am luat-o de umeri:
– Măi, fată, ce îmi faci? Ce cauți tu aici? De ce nu dormi? Cum ai urcat în mașină?
– Te-am auzit aseară când vorbeai cu mamaie. Am dormit cu ea și am rugat-o să mă aducă la mașină înainte să te trezești tu.
Anca m-a privit cu ochii mari de peruzea. Mi-a spus încet, la urechea stângă:
– Nu vreau să te pierd și pe tine, tati. Te rog să nu pleci! O să muncesc și eu, o să te ajut, numai nu pleca!
Am îmbrățișat-o tare, am sărutat-o pe obrajii de bujori, iar izvoarele de lacrimi ni s-au împreunat. Ursulache participa și el la îmbrățișarea noastră, cu ochii negri și blânzi larg deschiși.
