țesături din mine

cuvintele îmi ard pe piele
le-am scrijelit chiar eu, cu mâna
și văd cum sângele se scurge
în chiuveta post-belică, ante-apocaliptică
mă gândesc că sunt prea eu
și n-ar trebui
nu sunt nimic, nu sunt nimeni, nu merit nimic
nimic mai mult decât durere ascuțită
și anemie produsă de mine
iar când privesc în oglindă și văd
cearcăne negre de nopți
lipsite de dormit cu bulele goale
umplute cu gândurile mele bolnave
și cu plânset de ichor de zeu decăzut
urme uscate de lacrimi trecându-mi
pe obrajii mușcați pe interior
ce zâmbesc pe exterior
par o analogie satirică a mea
cum pe interior mucegăiesc
iar pe exterior excelez
la fiecare strigăt de ajutor auzind numai
,,așa mă simt” sau ,,nu mai cerși atenție”
și mă uit la degetele-mi roșii
și mă întreb
cât o sa mă coste încă un hanorac sau
încă zece brățări noi
sau când va fi ultima dată
când voi vedea lumina zilei
dacă o să-mi iau singură viața
sau dacă o să aștept moartea cu coasa să mă ia
fiindu-i milă de suferința mea patetică