stau în fața ușii pe un preș din ploape închise
în loc de vizor am o buză crăpată
la care-mi duc ochiul doar ca să mă sărute și pe mine cineva
trag ușa de ureche
nu mă aude
sunt omul care-şi bate la propria uşă
cheia e o scuză fără breloc și n-o port la mine întotdeauna
ce om din mine îmi va deschide azi
cel care mă primea
cel care încă mă respinge
tot mai des nu mă găsesc acasă
încep să cred că-n mine nu mai locuiește nimeni
ce s-a ales
de patul lăsat nefăcut
unde ne-am deschis și mutilat pe rând sufletul
cioburile în care călcam ca să ajungem unul în mintea celuilalt
secretele puse şi uitate la uscat
posterele de pe pereţi în care nu ne mai regăseam
tot râsul nostru devenit acum un praf dens
aşezat violent peste pielea vânătă a amintirilor noastre
mai bat o dată
plec.
