(știu,
anxietatea din tine
e-așa puternică încât
o simți în piept
ca pe-o a doua inimă
ce bate-n tine,
parcă,
paradoxal de viu,
cu propria sa inimă moartă.
dar tu, iubita mea,
ești mai puternică.
tu n-o știi încă,
dar o vei afla.
semnat,
un om care o știe)
Iubita mea,
știu că-ti place
să zburzi prin întuneric,
ca un șoricel
– așa ți-e cel mai bine –
și că trăiești
de bună voie
în umbră și în frig,
căci umbra și frigul
trăiesc și ele-n tine,
iar în conștiință-ți vibrează,
de nevoie,
instinctul supunerii,
și dorința conformării,
deci taci, nu lupți,
nu te opui,
deși ai vrea să ieși,
nu spui niciun cuvânt
și te stingi, ușor-ușor
spiritul ți-e frânt
și chipu-ți cadaveric,
dar ai noroc
că nu te vezi cum pieri,
n-ai cum s-o faci,
nu, nicidecum,
e mult prea întuneric.
Ai vrea să ieși,
deși te temi de soare,
ai vrea să schimbi ceva,
să-nveți să ai curaj,
căci neputința doare,
dar prea mult timp ai trăit
într-o lume-n care
singura-ți fărâmă de lumină
era cea a viselor tale naive
strecurate prin vizor.
evadarea ți-e tardivă,
simți tu,
așa că da, ți-e teamă,
atât de teamă
că rămâi închisă
în propria-ți minte rece,
dar chiar și acolo
nu ești altceva decât
o biată piesă de decor,
doar un pion
pe-o tablă nebună
unde-anxietatea e regină
și domnește
peste munți de regrete
și-aspirații vii
din care viața seacă,
puțin câte puțin,
căci până și visele
mor câteodată.
Ți-e greu,
Dar nu-ți mai pasă.
repeți obsesiv,
iar și iar și iar,
că nu contează,
că nu contezi,
nicio rază de vis
nu mai pătrunde
pe vizor,
căci tu-ți nesocotești
locul în lume
și pretinzi
că nu ești altceva decât
o anexă mică și fadă
a unui ansamblu prea cuprinzător,
dar ești nedreaptă,
de una singură te păcălești,
te minți cum poți,
doar-doar să te convingi,
cumva,
să nu ceri ajutor,
te cerți cu tine
și cu ură-ți răsucești
în suflet
cuțite otrăvite,
jigniri perfide
și vorbe ce te dor,
te privești,
dar nu te vezi cum ești,
nicidecum,
tu nu vezi altceva decât
o anexă mică și fadă
a unui ansamblu prea cuprinzător.
știu că trăiești speriată,
ca un șoricel,
și c-aștepți norocul
în palme să-ți cadă,
că vrei să trăiești,
dar te temi de viață,
că te-ascunzi pe unde poți,
oriunde,
Doar să nu te găsești
Și să nu fii găsită,
căci frica e-n tine
și tu ești în ea,
te temi de mine,
de tine,
de toți,
știu că-ți dorești
doar să te-ascunzi
în colțul tău de lume,
și să plângi acolo
unde nu te vede nimeni,
unde n-ai cum
să primești ajutor,
unde poți să rămâi
o-anexă mică și fadă
a unui ansamblu prea cuprinzător,
și știu că vrei să rămâi
doar un șoricel în propria-ți lume rece,
Dar of, iubita mea,
De-ai ști tu
Că pentru lacrimile tale,
S-ar naște războaie
Și natura-ntreagă
Ți s-ar pune la picioare,
Doar-doar de-ai îndrăzni
Să realizezi
că nu ești menită a fi
Un șoricel
Ce se ascunde-n întuneric,
Și se minte
Și trăiește-n frica
de sine
și de mine
și de toți,
Așa că hai,
iubita mea,
ieși la lumină,
eliberează-te,
și arată-le ce poți…
(și știu:
anxietatea din tine-ți bate-n piept
ca o a doua inimă.
dar tu ești mai puternică.
tu bați mai tare,
și n-o stii încă,
dar îți promit
c-o vei afla.
semnat,
tu din viitor)
