Sunt în capătul lumii și am lumea la picioare
Ademenită zi de zi cu aceeași monotonă valoare
Sunt în capătul timpurilor și pot să țin timpul în loc
Condamnată să mor fără să aflu nimic nou.
Sunt în capătul creației și sunt cea mai presus
Unde propria existență este ultimul scop rămas
Sunt în capătul orizontului pe care ființa umană îl vede
Însă tot ce văd eu în jur e verde.
Sunt izolată într-un capăt de lume infinită
O proastă care nu poate fi fericită
Sunt într-un capăt de lume care nu se poate opri
O pretenție egoistă, nevoită de-a trăi
Sunt la capătul vieții și în mijlocul tinereții
Și mă dor ochii în cerul verde al dimineții
Și sunt calmă și colectată, deși nu m-ar crede
E datorită sufletului meu verde.
Sunt în capătul credinței și sunt pierdută de Dumnezeu
Căci fără o minte verde nu par a fi eu
Sunt în capătul limitelor și sunt trecută de limitele lor
Și consum nuanțe cu același gust verde fără viitor
Sunt în capătul gândurilor și la tot ceea ce știu
Așa că îmi macin trupul în vin verde sângeriu
Sunt în capătul zilelor și al nopților
Veșnic ostenită de albul verde al ochilor.
Sunt în capătul unei ființe nemuritoare
Și sunt obligată să-mi sufăr veșnic slăbiciunea
Mă aflu în capăt la tot
Și în trupul meu pătat am găsit confort
Sunt în capătul propriei moralități
Și în capătul cel mai de jos al omeniei
Și îmi îmbăiez plămânii în pigmenți ieftini
Căci e în firea omului să mănânce vopsea.
Sunt în capătul lumii și am lumea la picioare
Și sunt sătulă să privesc în aceeași culoare
Sunt în capătul zilelor mele și aș fi vrut să știu mai devreme
Să nu investesc în verde
Sunt în capătul timpului și dacă aș prinde timpul în loc
Aș avea în posesie tot ce-i verde ca să pun pe foc.
